Tagline: Boy meets girl. Boy falls in love. Girl doesn't.
Regizor:Marc Webb
Scenaristi:Michael H. Weber, Scott Neustadter
Genul:Dragoste / Drama / Comedie
Durata:95 minute
Distributie:
Joseph Gordon-Levitt
Tom
Geoffrey Arend
McKenzie
Zooey Deschanel
Summer
Tocmai am vazut 500 Days of Summer. Un film pe care la inceput l-am respins, dar care acum mi se pare fantastic de bun. Fantastic de bun pentru ca a reusit sa ma regasesc in el, ceea ce e destul de rar in zilele noastre, nu?
Mi-a placut de Summer: o fata poate sa inteleaga mereu cat de complicata e simplitatea dragostei. Eu una, asa simt: You can call me Summer. Mi-a placut si de Tom: un tip atat de dragutel, visator, idealist, amuzant.....si atata de nepotrivit in raport cu ce isi dorea ea, din pacate.
Mi-au placut la Summer sensibilitatea ei, felul ei unic si aparte de a percepe lucrurile inconjuratoare, Universul. Mi-a placut individualitatea sa puternic pronuntata in vestimentatie, in gusturi muzicale, in filme. Ma incanta feminitatea sa in nuante de baby-blue reiesind din fiecare cadru. Mi-a placut ca nu credea in dragoste si totusi, dintr-o intamplare, l-a intalnit pe barbatul visurilor ei.
Plotul de pe cinemarx:
"500 Days of Summer este povestea lui Summer si relatia ei cu Tom. Summer nu crede in dragoste adevarata, in suflete pereche si barbatul potrivit. Tom in schimb este un romantic incurabil care nu renunta la ea nici in ruptul capului. Tot ceea ce face el are ca scop "trezirea" la realitate a lui Summer, ca sa se convinga singura ca exista conceptul de dragoste scrisa in stele. Desfasurandu-se pe o perioada de 500 de zile, povestea celor doi "indragostiti" este rostita din punctul de vedere al lui Tom si a actiunilor sale care se lasa usor influentate de muzica pop."
La sfarsitul filmului, trebuie sa recunosc ca tineam mai mult cu el, decat cu Summer: pana la urma, cand vine vorba de 2 si unul decide sa se retraga, automat va fi perceput de restul ca fiind Boogie Man. Mi-a placut si calatoria pe care o facea regizorul in timp: back, forward, after back, immediatley after forward.....si modul in care a transpus ca viata continua, orice s-ar intampla: in fiecare dimineata ii suna ceasul la 7 si tot trebuie sa te duci la supermarket sa-ti faci cumparaturi,chiar daca alegi sa mergi in halat si sa iti cumperi whiskey si snacksuri....
Dragostea vine si trece, chiar si atunci cand crezi ca iti este sortita. Si atunci apare toamna(Autumn)
Ce mi-a mai placut? Mi-au placut cadrele, asemanatoare filmelor frantuzesti: modul in care personajul apare in fata spectatorului cu un background, un feedback si cu o ceata de prieteni ok pe langa el...
Si ma intreb: cum se poate ca altora sa nu le placa filmul acesta, atat de dragalas, atat de refreshing, atat de ciudatel intr-un mod incantator,atat de deosebit...... Si cum printre ultimele mele curiozitati este sa vad si cine a fost scenaristul unui film, nu dora regizorul pe cre in mod gresit cade tot accentul in moviebiz, nici "500 Days" nu a scapat de obiectul noului meu hobby: si ce incantare! Am descoperit 2 scenaristi, Michael H. Weber care se pare ca a colaborat si la scrierea sceneriului pentru "Pantera Roz 2009" si Scott Neustadter, in aceeasi colaborare.
Dintr-o perspectiva mistica de considerare a filmului, putem zice ca Summer a fost intermediarul in viata lui spre Autumn - ce artificiu daragut de nume, nu?- si cea care l-a ajutat sa se salveze din ratarea jobului cu felicitari - un job simpatic, totusi, nu? - si care i-a oferit determinarea de a isi face primii pasi in cariera de arhitect. Deci, ce bine ca i s-a intamplat acest rau, ca sa faca un salt in timp sper auto-dezvlotarea personala, spre o schimbare, o mai buna constientizare a posibilitatilor lui intelectuale si spre sunoasterea posibil-autenticului suflet pereche. Ce se va intampla in continuare nu putem sti, dar putem ghici :)
Inca o obiectie pe care o am la adresa altora care posteaza commenturi despre film: "filmul nu m-a impresionat", "nu a fost extraordinar de impresionant"....fratilor, nu se pot realiza doar filme care sa va atinga voua constant si intens corzile sensibile - aparent, oricum, atrofiate. E nevoie uneori si de cate un filmutz ok, relaxant, de weekend, care sa nu te treaca prin emotii mari si drame coplesitoare si care pur si simplu sa iti tonifieze starea de optimism si sa iti mai modifice putin perspectiva intr-o zi relaxanta de weekend....pana la urma, unii dintre noi mai si lucram si nu suntem de profesie "movie viewers"...la sfaristul unei sptamani stresante, lista ta de taskuri e simpla: "Unwind"!
Citate din film:
Tom:"People don't realize this, but loneliness is underrated"
Rachel Hansen: "Just because she's likes the same bizzaro crap you do doesn't mean she's your soul mate"
"This is a story of boy meets girl. But you should know up front, this is not a love story."
"Summer: I woke up one morning and I just knew.
Tom: Knew what?
Summer: What I was never sure of with you."
"Tom: Look, we don't have to put a label on it. That's fine. I get it. But, you know, I just... I need some consistency.
Summer: I know.
Tom: I need to know that you're not gonna wake up in the morning and feel differently.
Summer: And I can't give you that. Nobody can"
"Tom: What happened? Why - why didn't they work out?
Summer: What always happens. Life"
Paul:"I think techniqually the girl of my dreams would prbably have different hair, she'd probably be more into sports... but truthfully, Robin's better than the girl of my dreams: she'e real"
McKenzie: "Love....shit, I don't know.... as long as she's cute and she's willing, right? I'm flexible on the cute, so..."
500 Days Of Summer
"Romania personala, Romania ca fatalitate"
Nu puteam, totusi, sa nu postez. Dati Play, dati click mai tarziu. Va asigur ca nu veti regreta.
Nu mai pot spune nimic peste ce se spune in videoclip. Ar fi o infamie. Decat poate sa editez, cu mana mea si tastele mele, ca un omagiu in memoriam Octavian Paler, scriptul acestui interviu. Si sa il rescriu de 10 ori - si si aceasta ar fi prea putin!
Ai vazut cum trec pe langa noi, ca luminile stralucitoare in viteza intunericului unui tunel, ultimele mari personalitati ale Romaniei interbelice, ale Romaniei glorioase, ideale?
Te intreb, acum ca au plecat in intuneric, ce ne vom face fara Octavian Paler, fara Alexandru Palelologu? Ce ne-am face fara Neagu Djuvara sau Constantin Balaceanu Stolnici? Ce ne vom face fara? Romania stinge lumina.
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Andrei-acestei-tari-chip-apuc_0_93590668.html
White December!
Ninge in Timisoara!
Doamne si atat de frumos ninge, cum nu a mai nins niciodata pana acum! De cand stau eu in Timisoara, de 4 ani, intr-un singur an a mai nins atat de intens, dar parca niciodata nu a mai nins asa de frumos!
Miroase extraordinar, a iarna si a fulgi: e chiar prima zapada adevarata, primul an in care primaria Timisoarei nu s-a chinuit degeaba sa inventeze braduti si fulgi de zapada din LED-uri in centru, in care sania inchiriata a Mosului chiar va putea aluneca prin Piata Operei, primul an in care nu trebuie sa merg acasa ca sa simt atmosfera Craciunului! Si m-a cuprins asa o euforie si o nostalgie a sarbatorilor de iarna albe...
Cat de terapeutic poate sa fie albul asta de iarna: uit de la an la an - si ce emotie sa-mi readuc aminte! Atata liniste, calm si senzatia de multumire interioara venita din cer. Din nimic, totul s-a declansat simplu cand am vazut oceanul fragmentat de fulgi albi gravitand din cer,spre omuletii de pe pamant. Prin Complex se plimba in fiecare seara cete de studenti cu colinda.....se organizeaza concerte de colinde peste tot, in toate facultatile si insitutiile de interes major din oras; e o feerie a luminilor, o feerie a cantecelor traditionale natale rasunand in difuzoarele montate pe stalpii marilor bulevarde din oras. Toate magazinele si restaurantele sunt impodobite, abunda de ghirlande, abunda de braduti, de sosete rosii pentru cadouri, de mini-Mosi...cand e vorba de Craciun, nimic nu e prea mult sau prea comercial: e doar bucuria lunii cadourilor, cand fericirea, generozitatea si iubirea fata de semeni sunt reactivate din senin in sufletul oamenilor, devenind calde si transparente. Cele mai reci sarbatori ale anului sunt, de fapt, cele mai calde!
Va doresc tuturor un Craciun Alb si incarcat de semnificatii!
Upanişade
Ideea e ca, in afara ambitiilor materiale si profesionale, in afara dorintelor si nevoilor egoiste din iubire, de a fi iubiti de cine vrem noi si cum vrem noi.....in afara a tot ceea ce dramatizam.....avem nevoie de atat de putin pentru a fi fericiti. Atat de putin incat nici nu constientizam.
Continui sa cred ca dragostea este cel mai minunat lucru care i se poate intampla unui om. Si chintesenta fericirii pure, sintetizate, sublime. Dragostea este singura reteta de fericire care nu are nevoie nici de mai mult, nici de mai putin. Si in care, de fapt, ingredientele sunt de prisos. In dragoste nu e nevoie de cuvinte, e nevoie doar de priviri, de atingere, de emotie, de gesturi, vibratii.
Continui sa cred ca omul ar trebui sa alerge toata viata dupa iubire, pana la sfarsit, ca sportivul inscris la maraton. Continui sa cred ca, intr-adevar, toti suntem datori cu o iubire si o moarte.
Totusi, de cate ori stau sa ma raportez la momentele de fericire din trecut, de cate ori vreau sa-mi aduc aminte cand si de ce am fost fericita, ca sa ma binedispun si sa ma automotivez....niciodata nu ma raportez la fostele iubiri. Fiecare iubire s-a incheiat cu o rana. Vorba Oanei Pellea, nu exista iubiri mici, decat iubiri mari. In fond si la urma urmei, cine poate sa spuna ca iubeste.....mic? Fiecare poveste care s-a consumat cu fiori a sangerat, la final, purulent. Le-am cusut pe toate ca pe o rana tarzie. Si nu mi-au ramaa nici macar cicatrici. In sec XXI am avut mereu pe langa mine niste doctori de fiecare data mai buni care au stiut sa-mi cosmetizeze fiecare taietura. Cum s-ar spune in popor, dupa fiecare plecat, am tras apa.
Am fost intrebata daca simt ca am progresat in relatii? Ei bine, da. Cu fiecare poveste - desi nu au fost multe - am progresat. De fiecare data ies eu mai buna, mai invingatoare, intr-un proces dureros, dar perfect de exigenta, rigoare si auto-cunoastere. Cand dragostea se termina, vine momentul ala de calcul animalic, cand contabilizezi la sange fiecare moment. Ustura si trece: mereu am iesit pe plus: cel putin am iesit eu mai curata si mai pregatita, mai apta si mai increzatoare ca urmatorul pas chiar va fi pasul destinului. De fiecare data stiu mai bine ce vreau, ce nu vreau, ce pot tolera si ce imi face placere sa intalnesc....cat de mult vreau sa ma completez sau cat de mult vreau sa ma aseman. Si niciodata nu mi-am pierdut calitatea umna, nu m-am incrancenat si nu am zis ca nu o sa mai iubesc niciodata. Dimpotriva: Ba da! Data viitoare imi promit mie ca va fi si mai frumos, si mai intelept si mai total! Data viitoare, in iubire, va fi mai bine! Sa sper ca va fi chiar ultima data.
Cu toate acestea, revin, in momentul tragerii apei la WC-ul memoriei.....nu ma mai pot raporta la fericirea trecuta din privinta unei relatii: imi aduc aminte de lucrurui banale, majoritatea au de-a face cu ai mei, cu copilaria, Ceza, Deea, Ale Mut si prieteni. Gasca. Niciodata, dar niciodata-niciodata nu pot asocia un moment de fericire cu "the lucky bastards". Aurora Liiceanu scria intro carte de-ale ei ca crede mai mult in forta prieteniei decat in forta iubirii. La fel simt si eu. Pentru cititorii regulati ai blogului, daca va aduceti aminte, "fratia fetelor".
Si sunt atat de mici, de simple si de pline de importanta lucrurile care azi, te pot face fericit. Incat nici nu constientizam.
Am fost aseara, cu Gloria, Gabi si Pitu la proiectarea piesei "Take, Ianke si Cadir", in interpretarea maestrilor Radu Beligan, Marin Moraru si Gheorghe Dinica. NU e nevoie sa mai spun, ce interpretare de gala: me-mo-ra-bi-la! Mai presus de orice cuvinte:
Talentul celor 3 ne-a coplesit!
Despre acest spectacol, in aceasta formula, se spune ca este spectacolul care a reintors publicul cu fata catre teatru!
Si fetele care organizau evenimentul erau cele mai amabile din lume, si s-a servit ceai verde si ceai negru in pahare de unica folosinta....Si in doar 2 secunde de la inceputul proiectiei, vorba turcului, "inima mea umplut de fericire". Am mers dup-aia pe la Gloria, am gatit o complicata omleta cu branza si-o tigara si am vorbit de toate problemele importante ale vietii unui student: "Dar X de ce nu mai e cu Y?", "Cu ce tip iese Lili in seara asta?", "Tu stii ce haine misto aduce gagica aia, prietena Oliviei?", "Glorio, ce ne facem ca mai sunt 6 luni si pupam licenta?!"
Si uite-asa, in micul nostru Univers, m-am simtit una dintre cele mai fericite persoane de pe Pamant. Eram eu si cei care ma iubesc, cei langa care ma simt bine, intr-o camera de camin, cu bucuriile noastre simple si vietile noastre marunte si complicate. Si din fericire, mi-am tras semnalul de alarma, mi-am luat 2 secunde de pauza si am tras adanc aer in piept: nu mi-a venit sa cred cat de bine ma simt si cat de simplu pot spune: "Sa-mi bag pula, chiar ma simt fericita!"
Kool-TU-Rrrah
O cheste de principiu pe ordinea de zi: conspiratia. Nu sunt adepta teoriei conspiratiei, dar cred ca undeva, ceva poate sa conspire.
Ca aspect pozitiv, o gandire optimista nu are cu ce sa-ti strice: si chiar daca nu vei ajunge sa crezi ca Universul conspira in favoarea ta, tot trebuie sa fii de acord ca un zambet tonic si o pornire de curaj pot sa duca spre o stare de bine, mai degraba decat daca ai avea tonusul unui pesimist.
Ca aspect negativ, cred ca la nivel global se conspira pentru a nu fi incurajati sa gandim: am discutat despre asta de atatea ori: ultima oara, azi cu Pitu si Stefan; penultima oara, acum 2 zile cu Iulia; pana si la seminarul de Comunicare am primit nota pe asa ceva. Peste tot in lume apar prea multe semnale de alarma care imi tipa in fata ca "roakere, partidul te vrea tuns". Nu esti incurajat sa te exprimi, sa gandesti, sa evoluezi, sa ai "porniri intelectuale", sa cercetezi; iar bullshitul asta american cu "arata cine esti, demonstreaza ceea ce poti" nu e decat o amorteala dulce indusa pentru a iti da senzatia ca esti ok asa cum esti.....deci nu trebuie sa fii altfel! Sesizezi secretul scenei?
Ma rog, in postul de fata voiam sa particularizez aceasta teorie a conspiratiei pe...carti! Carti, da, carti! Cand e ultima oara cand ai citit o carte?
Exista in jurul meu/tau/nostru/vostru foarte multi oameni dezinformati. In continuare, exista oameni partial informati; care raportandu-se la lipsa de informatie din jur, au senzatia ca sunt complet informati: unii dintre ei au un limbaj mai evoluat fata de cei din prima categorie; majoritatea nu pot si nu vor sa abordeze mai multe teme de discutie, mai variate. In cel mai bun caz, vor sti - indiferent de varsta, atentie! - sa foloseasca un limbaj mai deosebit cand vine vorba de profesia lor sau de subiecte conexe acesteia. Si culmea, au senzatia ca si epateaza prin asa ceva si ca demonstreaza ca pot :)
Apoi, sunt aceia care se uita la televizor, la documentare, la filme si poate si la alte stiri decat stirile sportive; Dar nu citesc carti! Intr-adevar astia stiu mai multe; inca o data, ca la categoria nr. 2, se simt candidati la "stie-tot". Problema lor, pe care nici nu o vor sesiza vreodata, este ca ei isi formeaza fals o parere: de regula, au argumente si judecati in aparenta logice intr-o discutie si au o opinie... dar este o opinie preluata! Preluata mecanic, insusita in subconstient fara aportul constientului: preluata ca atare din documentar, pe parcursul vizionarii caruia au senzatia ca sunt elitisti pt ca urmaresc asa ceva, preluata din stirile formatoare si deformatoare de opinie din mass media, preluata din replica de film cu succes la box-office care a sunat cel mai bine si a facut furori in trailer. Varful icebergului e reprezentat de cei care, in plus, mai dau click pe Realitatea pe internet..Dar nu citesc carti! Si asta e foarte ingrijorator!
Am fost intrebata asta-vara care mai e, in ziua de azi, diferenta dintre o carte si un film: si nu am vrut sa folosesc argumentul ala lesinat ca "filmul nu e precum cartea", ca nu se respecta intru totul viziunea autorului si ca actiunea si esenta sunt alterate de viziunea regizorului. Asta e un argument invocat de constipatii profesori de Romana. Eu cred ca pun punctul pe "i" asa: da, un film bun -daca e bun - poate constitui o experienta, te poate transforma intr-o mica-mica masura, poate fi problematizant, iti poate deschide ochii, te poate face sa aluneci pe ganduri in fata unor idei. Te poate trece prin niste emotii, la dracu, te poate impresiona. Care este, totusi, argumentul imbatabil al unei carti in fata unui film? Filmul iti fura placerea de a iti imagina personajele, cadrul, mimica, inflexiunile vocii, filmul te priveaza de exercitiul muschiului imaginatiei, iti anuleza dreptul de a il eprsonaliza tu cum vrei pe Winnetou, sau pe Scarlet O'Hara, sau pe Stapanul Inelelor: iti da totul de-a gata, totul prefabricat, semipreparat: emotii si sentimente la pachet. Pune acum, in urmatoarele 5 minute mana pe o carte si vei vedea ca am dreptate!
Cand mi-am dat si eu seama de asta? Nu atat de devreme pe cat ar fi trebuit: acum aprox 2 ani, cand m-am apucat de "Shogun" de James Clavell: experienta in shogun este ca, desi ti se prezinta un adevar istoric, bineinteles tot tu --recte eu, tot eu trebuie sa ma gandesc (eu, eu pentru mine si nu altcineva in numele meu), cum se luptau japonezii aia micuti, cum serveau masa, ce culoare avea ceaiul si sushi-ul, cum aratau peretii de hartie ai caselor sau cum se plimbau gheisele prin port. Un lucru banal prindea conotatii extraordinare!
Revin la pro-carti, ca am deviat de la subiect: si la ideea ca nu suntem incurajati sa gandim, nu suntem curajati sa ne imaginam sau sa folosim fantezia in scop creativ. Acum toate incep sa se lege: v-ati pus vreodata intrebarea de ce nu se mai citeste in ziua de azi? Sigura ca da. Raspunsurule sunt multiple: e plictisitor, traim intr-o societate moderna in care suntem mereu pe fuga si nu mai avem timp de pierdut, educatia primita nu mai e aceeasi (intelectualii din 2010 nu mai sunt segmentul social al elitei, sunt segment social de masa)....adevarul e ca 85% dintre cei care invoca acest motiv nici nu mai sunt capabili sa se mai concentreze asupra unei carti, sa mai stea 20 de minute cu un foileton in brate. Insa un motiv foarte buun este si pretul unei carti: pretul prohibitiv.
Mai departe, v-ati pus vreodata intrebarea de ce o carte costa in ziua de azi atat de mult? De ce din 10 carti, ma repet, facem salariul minim pe economie? Oare din cauza ca hartia e prea scumpa? Hai maaa, pai ditamai sulul de hartie e 50 de bani! Ca sa amortizeze investitia editurii? Ma indoiesc...Nici acum nu credeti ca pote fi o alta parte a planului de a nu citi si a nu gandi? Acum, eu nu zic ca Humanitasul nu vrea sa vanda. Doamne fereste! Sau Rao, sau Corint......cred ca totul vine de undeva si mai de sus de atat. Si de ce fac legatura cu teoria conspiratiei? Declansatorul de raspuns mi s-a activat si mie in timp ce treceam, odata, pe langa sediul redactiei ziarului "Adevarul de Vest", sediul cel frumos din Unirii cu bibliotecile de carti "Adevarul" frumos copertate in vitrina.
Pai daca editarea unor carti este atat de costisitoare, de nepermisiva, de-de-de.....cum de au gasit Adevarul si Jurnalul National solutia de a scoate carti pe banda rulanta, colectii intregi si chiar albume de pictura la pret de ziar? Cum? Adica 2 ziare concurente, amenintate unul de celalalt cu falimentul isi permit sa culturalizeze in masa si gasesc solutii pe care decenii la rand editurile din capitalism nu au reusit sa le abordeze?
Imposibil?
A venit urata
Uneori, in afara de iluzii, suntem obligati sa vindem si deziluzii.
Se strange in jurul meu cercul oamenilor apropiati mie care se vad obligati sa renunte la construirea unui vis. Cei mai puternici dintre ei aleg sa puna bazele unui nou vis, oricat de temerar. Majoritatea aleg, insa, diferit.
Dintr-un motiv mai mult sau mai putin cunoscut noua, printr-o imprejurare mai mult sau mai putin inteleasa, viata alege pentru unii alte drumuri.
Atunci, in sprjinul zidirii unei noi fundatii, aduc un nou tip de caramida: prezint proiectul "A venit urata". E un proiect minunat, care implica niste persoane minunate si care ne-ar putea implica pe oricare dintre noi - toti fiind la fel de minunati.
Este un link pe care l-am aratat unora dintre apropiatii mei, oarecum frecvent, in ultimul timp. A avut efectul pozitiv scontat. Este, in acelasi timp, un link pe care se pare ca trebuie sa-l mai prezint catorva persoane. Mesajul este terapeutic, in esenta. Si m-a ajutat si pe mine, odata.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm
Si da, in sec XXI, acestia suntem noi, atat de fragili, dar nu atat de singuri. Este important pentru toti care au dat click sa inteleaga ca nu sunt singurii, nu au fost si nici nu vor fi.
Mots du jour:
Aurora Liiceanu, cel mai cunsocut si mediatizat psiholog din Romania:
"Dar dedesubturile problemei, nici mie nu-mi sunt clare…, dar oboseşti până la urmă să cauţi. M-am gândit să rămân la faptul pur şi simplu că a fost o acţiune care ne-a schimbat viaţa, ne-a schimbat viaţa în negativ şi, în acelaşi timp, am vrut să arăt că trebuia să iau şi partea asta bună. În sensul că schimbările de viaţă te obligă să îţi cauţi rezistenţa, rezilienţa, poate şi nepăsarea, poate şi inconştienţa."
"Aproape că-ţi vine să crezi că soarta te obligă să faci ceva ce nu-ţi place, ca să te umileşti. Dar umilinţa a venit de la partid, nu de la divinitate[...] Este un întreg curent astăzi în psihologie la care eu ader. Pare puţin straniu, dar trebuie să înţelegem că şi dintr-un eveniment negativ sau dintr-o nenorocire trebuie să scoţi ceva bun. În fond şi la urma urmei, nimic nu este perfect negativ sau pozitiv. Deşi nu a fost ideea mea, societatea m-a ajutat să fac lucruri pe care alţi cercetători le fac ca experiment. Numai că în cazul meu nu a fost un experiment căutat de mine. Există, de exemplu, Irwin Goffman, care a intrat în azil şi s-a dat drept nebun şi care a spus că insider-ul o să înţeleagă lumea.
E ca şi cum ai sta pe merginea piscinei şi ai descrie cum e să sari în piscină. Eu am fost împinsă în piscină şi am luat partea asta, am să vad ce e în piscină. Nu pot să spun că a fost frumos. Nu pot să spun că am fost fericită. Dar nu am fost nici atât de nenorocită şi nefericită aşa cum au fost unii care au refuzat adaptarea. Şi această atitudine de aroganţă faţă de viaţă a fost puţin ameliorată sau înblânzită de faptul că, uite, sunt situaţii în care nu trebuie să te pierzi. Acest curent încearcă să recupereze toţi oamenii care trec prin traume extraordinare. Şi multă lume trece, pentru că viaţa omului este extrem de imprevizibilă şi oricine este candidat la traume mari."
" Acum poate că trăim mai repede, poate că ne-a lovit consumerismul în cap, toată lumea vrea mult. Trăim într-o lume „needy and greedy”. Meritocraţia a dispărut, acum toată lumea vrea şi crede că i se cuvine. Din moment ce te uiţi la televizor şi poţi să fii un om oarecare, cu un destin oarecare, şi-ţi spune „Pentru că tu o meriţi!”, tu te umfli în pene şi zici „Eu sunt cineva, eu merit”. De ce meriţi? Nimeni nu-şi pune problema asta"
"În vremuri în care nu ai la dispoziţie ce îţi trebuie funcţionează imaginaţia, creativitatea, inteligenţa. Până la urmă, poţi să vezi partea ludică a vieţii.[...]Astăzi nu mai trebuie să ai imaginaţie deloc pentru că totul este în faţa ta pe raft. Există un sindrom de exces, de cantitate, care te face să fii depresiv şi anxios din cauză că te confrunţi cu prea multe opţiuni din care trebuie să alegi"
"mă simt ca cineva violat în parc. Ce mai contează dacă mai vin şi alţii? Violul s-a întâmplat. Odată ce păţeşti ceva, intri în lumea păţitului, nu în lumea celui care îşi imaginează. De-aia imaginarul şi realitatea nu se împacă foarte bine. Am simţit că mă mut dintr-o baltă în altă baltă, pentru că lucrurile nu se schimbă. Noi şi acum trăim în băltuci, societatea românească nu s-a schimbat foarte mult între timp."
"Ce face psihologul? El îţi arată de la distanţă, nu cu un ochi cald, care sunt consecinţele unei opţiuni sau ale unei alte opţiuni. Toată lumea are probleme în viaţă, nu există oameni fără probleme. Psihiatrul are un alt obiect al muncii, la el te duci dacă te scrânteşti. Dar azi majoritatea suntem borderline, cu un picior în scrânteală, ne controlăm tot timpul dacă nu avem obsesii, dacă nu avem fantasme etc. Toţi căutăm echilibrul ăsta mental, că de fapt contează dacă tu eşti bine cu tine şi tu te recunoşti în cine eşti sau cine crezi că eşti."
"Dacă tu ai terminat 4 ani de facultate şi nu înţelegi viaţa, nu înţelegi piaţa, nu înţelegi că în viaţă trebuie să faci cât mai multe, să bifezi cât mai multe, că toţi avem mai multe abilităţi decât alea pentru care te-ai şcolit... Ideea că totul este aranjat şi după facultate vine jobul de la sine este un element foarte aiurea în educaţie. Trebuie să înveţi să te mişti în viaţă."
"Trebuie să ai întotdeauna un plan A şi un plan B, pentru că viaţa e incertă. Nu am fost crescută să am plan B, aşa că am fost nevoită să inventez eu un plan B. Ce fac eu mâine dacă...? Atunci când ai pe cineva în jur, planul B apare, când nu, ţi-l construieşti singură."
"Parintii mei s-au refugiat din Basarabia, chiar in razboi, as putea sa spun in ultimul moment. Exista atunci o aptitudine de a face fata vietii care azi nu prea mai exista. Azi oamenii sunt cu mult mai nevolnici, se dau de ceasul mortii in situatii in care, mai demult, altii stiau ca trebuie sa-ti sufleci manecile si sa faci ceva."
Tara donatorilor de ROrgane
Valcea. Acasa. Aceiasi oameni vechi cu ganduri noi: discutii despre Revelion, planuri de plecat in afara. Nimeni nu vrea sa ramana, nimeni: "sa vad ce mai are Romania sa-mi ofere 2 ani jumate si sper sa ma car chiar mai repede de atat." Poate reuseste cineva sa-mi explice urmatorul aspect: de ce toti oamenii din jurul meu care reusesc sa gandeasca pentru ei si care – cel putin din punctul meu de vedere – reusesc sa gandeasca peste medie, toti oamenii aia cu care poti discuta si aborda o gama mai variata de subiecte, de n'importe quoi....de ce toti oamenii astia descrisi mai inainte VOR SA PLECE DIN TARA? Dar vor sa plece in masa, frate, nu asa cazuri izolate, cate 1-2.....chiar daca sunt nationalisti si sunt legati afectiv prin amintiri de ce e in urma lor, de prietenii din liceu, de familie, de gasca, de locurile adolescentei....cu toate acestea n-ar ezita 2 secunde la prima sansa de a primi cetatenia unei alte tari!
Romania, e cazul sa incepi sa plangi: ti se extirpa cele mai importante organe, iti pleaca creierul in trupul altor tari si picioarele amputate o iau la plimbare. Cele mai frumoase segmente organice ale tale te abandoneaza. Mainile care pot lucra ceva pentru tine resping conceptul made in Romania. Gura care poate vorbi in numele tau alege sa vorbeasca alte limbi. Plamanii crescuti cu aer de Carpati viseaza la Mont-blanc, la Pirinei sau Muntii Scandinaviei.
Peste 10 ani ma si vad revenind la viitoarea familie si viitorul cerc de prieteni dintr-un colt al Europei, cu poze si povesti din concediul petrecut in Romania, tara aia exotica pe care ati vazut-o la TV la stiri scrisa cu 2 "Rr"...
Totusi, acasa ramane acasa. Ce bine e acasa!
Non-Noaptea Devoratorilor de Publicitate
Gata si cu Noaptea Devoratorilor de Publicitate!
A fost evenimentul pe care l-am asteptat un an intreg: din 2008, de cand s-a tinut ultima oara la Capitol si a fost moderat de Teo de la Deko, am trait, respirat si asteptat in fiecare zi din 2009 sa se apropie urmatoarea editie, urmatorul event....Si ghici ce? Aproximativ TOTAL FIASCO!
Am plecat din cinema Capitol la 4:30 dimineata, nu de alta dar la 7 aveam si tren spre Craiova. Si cand am iesit pe usa in strada, in gerul ala proverbial din Timisoara care iti congeleaza creierul in cap, aveam totusi starea de indulgenta: "Bah, naah, a fost ok, ma simt totusi ok, am o parere ok despre asta!"
Da' de undeee...
Pe un ton neutru spus, evenimentul de anul acesta a fost mult mai slab decat cel de anul trecut si decat cele din anii trecuti: singurele spoturi care m-au incantat au fost, de regula, cele din Marea Bitanie si Italia. Ceea ce era normal sa se si intample, pentru ca, in conexiune directa cu "da-i Cezarului ce e al Cezarului", italienii se pricep la publicitate si o fac foarte bine. Daca nu sunteti convinsi de asta, permiteti-ma sa va inserez un singur flash de memorie: reclamele de pe RaiUno si RaiDue de cand eram mici si ne uitam la desene animate, de cand eram copii..Ca de obicei, francezii pe care ii iubesc eu atat de mult de altfel, mi-au prezentat reclamele in 3 note:
A. Senzuale si usor mistice, centrate asupra femeii, cafelei, etc in spiritul luxos si rafinat de bon-ton parizian
B.exagerat de "tehnologizate" si cu o interpretare cel putin bizara, dupa cum este si modul lor incalcit de a aborda o problema, stil centrul Georges de Pompidou
C.partial schizoide, de nu stii unde incepe si unde se termina reclama si de ce nu se mai termina si de ce a inceput...si oare de ce mama dracului pun intr-un spot curat 2008-2009 efecte retro si anii ' 70? Rahat, ma fac sa ma simt prost ca apartin zilei de azi
In fine, explicatia unora pentru nivelul scazut al advertisingului din anul precedent a fost, desigur, "CRIZA". Cum se putea altfel? Care este totusi o explicatie pertinenta: stim cu totii, de la Wall Street la Money Channel ca productia publicitara din 2008-2009 s-a realizat cu un buget redus si cu accentul infipt in reducerea de costuri.
Totusi, de ce la NDP antologia de reclame a anilor trecuti si a secolului trecut a fost atat de....ne-antologica? In fond, cuvantul "antologie" defineste selectia celor mai reprezentative spoturi de la 1900 pana in prezent....iar eu, din experienta anilor trecuti si dintr-o oarecare cultura generala subtire in materie de publicitate, stiu ca nu ce ne-au proiectat aseara pe ecran se vrea sa fie substanta reprezentativa a adevertisngului.
Nu in ultimul rand, ca de fiecare data, personalitatea showului e reflectata pronuntat de personalitatea moderatorului: ma, eu pot sa zic ca i-am prins pe multi: l-am prins pe Cabral la NDP, l-am prins pe Andi Moisescu, l-am prins pe Teo de la Deko. Anul asta, a fost sa fie CRBL.
Asa, nu prea stiu foarte multe despre CRBL: stiu ca face parte din "Simplu" si tot aseara am inteles ca a dansat la "Dansez pentru tine" cu una Lena. Ma rog, in "programul artistic" au introdus si elemente de dans cu ei doi, ceea ce a fost chiar simpatic. Si mi se pare un tip cat de cat cu carisma, gen show-biz. Si un om care a vrut sa pozeze in imaginea pezentatorului de gasca, amuzant si care nu deranjeaza pe nimeni..Cam atat. Atat? Atat.
Sunt omul entertainingului, sa nu ma intelegi gresit: si anul trecut mi s-a parut foarte nimerit stand-up-ul tipului de la Deko. Dar CRBL, frate, la modul cel mai diplomat: lasa-te de publicitate, lasa-te de moderat show-uri unde ai nevoie de improvizatie, de umor instant, de un vocabular o idee mai complex. Lasa-te! Chiar nu te-ai nimerit bine in peisaj...altfel, mi-ai parut un tip ok, intr-adevar aterizat in Timisoara cu abordari bucurestene ale publicului, dar nu asta urmaresc eu sa critic: pana la urma, nu urmaresc prejudecatile provinciale.
Dar eu venisem ca la spectacol, sa ma simt bine, sa fiu in alerta, sa traiesc intens fiecare idee geniala dintr-un presupus nou spot genial si tu trebuia sa fii pus acolo sa rezonezi, sa vibrezi in aceeasi nota cu evenimentul...si daca lucrurile nu functionau, sa imi indulcesti parerea proasta pe care mi-au configurat-o cei de la MSA Events, sa scoti si tu dracului o poanta buna, sa iti dai si tu cu parerea, nu sa imi cioflai popcorn im microfon, sa scoti aerul din plamani ca sa faci pe negativul din studio si sa nu le faci fata alora din sala cand se iau de tine, sa-i lasi sa te acopere. Si inca ceva, mai usor cu pupilele alea dilatate..in locul lui, nu m-as fi riscat daca as fi stiut ca toata seara ma vor proiecta pe ecran close-shot..
Give up make-up, give up fake-up!
Imi face o deosebita placere sa prezint "With or Without", by Camy Nedelcu.
"With or Without" reprezinta semnalul de alarma tras de Cami si propriul ei mod de a protesta si de a ne incuraja: e ok sa fii asa cum esti tu de fapt, tu cu nevoile tale, capriciile tale si micile tale bucurii din momentul in care te trezesti.
"Jurnalul" Oanei Pellea
Dupa atatea saptamani si atata blog-pauza, e vorba de Oana Pellea. Trebuia sa fie vorba si de ce a ramas nescris, in urma: de maestrul Dinica, de renuntare, asteptari, cautari. De impro si formarea din noiembrie, de vehi revederi, vechi prietenii; de cheful cu inginerii, de astrograma natala care ma obesedeza recurent in ultimul timp, de muzica Alexandrinei, de icebergradio.
Azi e vorba doar de Oana Pellea: si de bucuria pe care reuseste sa mi-o faca. Atat. Despre ea, omul din spatele Jurnalului, pus in fata copertii cu mainile si sufletul deschis.
Humanitasul imi vinde un teanc de foi cu portretul unei femei la 40 de ani, tunse scurt, pe coperta: de fapt vinde cate o bucata de carne vie din carnea Oanei, din spiritul fantomatic al lui Amza Pellea, fiecarui cumparator dispus sa schimbe 28 de lei pe cate un franjur de suflet...
Ma impresioneaza pana la lacrimi Oana Pellea: ma obsedeaza gandul ca l-a cunoscut pe Nichita Stanescu si a putut sa scoata un CD cu interpretarea elegiilor lui. Ma obsedeaza gandul ca l-a avut mentor pe Stefan Iordache si apropiat pe Gheorghe Dinica: unde e Romania azi? De ce s-a amputat imaginea cartografica a pestelui romanesc: ii lipsesc stelele din ochi, din capul de deasupra norilor, ii lipsesc luminile scenei. Unde e teatrul romanesc, cu salile goale si bilete la pret de shaorma....nevandute?
Da, are dreptate Oana Pellea: azi stiu mai bine ca oricand ca teatrul e un privilegiu si ca da, teatrul nu e pentru toti.
Atatea imagini vizuale imi bantuie prin creier cu o frecventa mai mare decat aceea cu care trebuie sa bantuie si tastatura: din 10 cuvinte din Jurnal, simt ca 1 e al meu: cand o sa ma opresc cu halucinatiile astea? Cand o sa incetez sa cred ca franturile din vietile altora trebuiau sa fie ale mele si sunt ca ale mele? E "poezia poetului care starneste poezia intima a fiecaruia", cum zicea Nichita, sau e mai mult de atat?
Imi place sa trec cu Jurnalul in mana prin procesul de transformare al Oanei: prin ingropare, prin durere, prin purificare si suferinta: stiu ca daca citesc despre Domnica si despre batalia incredibila cu boala - vad relatia dintre mine si mama; vad totul mai clar ca oricand;
Stiu ca ma bucur si eu de fiecare pahar cu apa, soare, de fiecare frunza de castan galben.
Am cumparat revista "Femeia" cu Oana Pellea pe coperta: "Fiecare intelege ceva pe lumea asta". Pentru asta am si cumparat-o, de fapt. Imi place articloul din EVZ despre ea; cel mai reusit articol dintre toate mi se pare, de fapt,cel din Evenimentul Zilei. Imi plac comentariile cititorilor articolelor de pe net despre ea. Le citesc, recitesc si le voi reciti. Si imi place sa cred ca daca imi va citi cineva postarea asta, va da click pe linkul de mai jos si linkurile deschise in pagina repectiva.
http://supravietuitor.wordpress.com/2009/06/04/jurnalul-oanei-pellea/
Si ca sa reiterez conceptul meu cu "Mots du Jour":
"Primesc zeci de e-mailuri. Multumesc tuturor. Toti spun ca se regasesc in Jurnal. Ca au plans si ras impreuna cu mine. Jurnalul nu e trist, nu e vesel. Multa lume imi spune ca a plans citind Jurnalul. Lumea nu lacrimeaza pentru ca e o carte trista. Eu nu sunt un om trist.
Lumea lacrimeaza pentru ca ne-am dezobisnuit sa ne regasim. Sa citim sau sa auzim lucruri normale. Banale, dar adevarate. Intamplari si sentimente in care ne regasim. Jurnalul nu are absolut nimic spectaculos. Cel mai mare compliment e ca oamenii imi spun: „si eu gandesc asa... Parca am scris eu.“ Jurnalul e o stare a unui spirit numit intamplator Oana Pellea. Am scris despre lucruri ce fac parte din Adevarul meu."
"E-mailul unei fete de 22 de ani ce si-a pierdut tatal si care imi spune: „Eu am razboi cu Dumnezeu, cum ati avut dumneavoastra cand l-ati pierdut pe Amza, dar datorita Jurnalului o sa incerc sa ma reimprietenesc cu Dumnezeu... incerc... nu promit.“ Ca e vorba de Dumnezeu, de viata, de constientizare, de amintiri, de tristeti si bucurii. Nu imi pare rau ca am acceptat publicarea jurnalului. Este una dintre cele mai frumoase experiente ale vietii mele. Pentru ca iata, provoaca ceva."
"Viata e pe zile! Mi-a spus mama razand in hohote, in ultima zi pe pamant! Nu-ti face planuri mari! Bucura-te de secunda! Bucurati-va de secunda si cine mai intelege si ca secunda este indumnezeita... cu atat mai bine!"
"De cand m-am suit prima oara pe scena, nu m-am ascuns dupa un personaj, ci m-am aratat lumii, asa cum sunt. Prin intermediul unui personaj. Actoria este un drum de cunoastere si de autocunoastere, nu de minciuna si ascuns. Un artist nu se ascunde, ci se dezvaluie!"
" Un artist nu e singur niciodata. Realizati ca toata viata unui artist se desfasoara in vitrina!? Lumea stie si vrea sa stie tot despre el. La teatru, eu am in sala 200-300 de oameni care se uita, se hranesc, asteapta ceva de la mine. Pe seara ma imprastii in 200 de suflete. Cum as putea fi singura? Ca dupa asta fug in lumea mea, e dreptul meu de a trai de mana cu mine, cu bucuriile mele sau intrebarile mele"
"A fost un moment de varf in cariera ta de pana acum?
O.P.: Nu exista niciun moment de varf. Acum – e singurul moment de varf al vietii mele. ACUM. INTOTDEAUNA ACUM. Si in momentele cele mai grele, viata ramane tot viata. Adica – o minune! De altfel, viata nu poate fi bagata intr-o categorie estetica. Viata nu poate fi frumoasa sau urata. Viata este. E tot ce avem. Viata e pur si simplu. Si viata ti-o faci. Viata e o suma de alegeri. Vrei o viata frumoasa? Fa-ti-o! Simplu. Nu mai gasi vinovati. Fa-ti-o! Se poate! Se poate invinge si ingenunchea si moartea, cum am spus in Jurnal. Poti alege si sa mori frumos sau urat... dar sa traiesti... depinde de fiecare."
"Am intrebat-o pe mama, la spital, in ultima zi a trecerii ei pe pamant: ce sa fac cand o sa-mi fie dor de tine? Invata-ma! S-a uitat dur la mine si mi-a spus cu ochii verzi smarald: „Pupa-ti mana!“ Si-am inteles ca in carnea mea e ea, tata, sunt toti ai mei. Am facut-o, o fac, si am tot timpul certitudinea ca toti sunt in mine: parinti, amintiri, Dumnezeu. Toti sunt inghesuiti in mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care cateodata o uit, o pierd... In mine e mare inghesuiala! Tot universul e inghesuit in mine."
"Nu te pregatesti pentru dragoste decat iubind. Si iubirea e o chestie de... exercitiu! Iar expresia „mare iubire“ in sine este o prostie. Ca si cand ar exista iubiri mici. Iubirea in sine e o minunatie. Orice fel de iubire e MARE si definitiva.V-ati indragostit vreodata „mic“?!"
"Nu am nici o pretenţie de literatură... Iaca nişte gânduri, flashuri, dureri sau bucurii. Oricum, nu e nimic spectaculos în Jurnal. Absolut nimic. Gânduri normale de om banal. Dacă căutaţi spectaculosul, vă rog să nu cumpăraţi cartea. Nu veţi găsi nici bârfe, nici aventuri picante, doar o viaţă normală. Întrebări şi dureri normale, banale. Gândiţi-vă de două ori dacă merită banii."
"Când am avut examenul de diplomă la actorie la două săptămâni după ce tata plecase puţin la Domnul, într-o sală înţesată de oameni era lângă mama, în primul rând, un scaun GOL, pentru tata. Aşa am început să exist în această meserie. De atunci, la fiecare spectacol îl simt în sală, pe umerii mei. E tot timpul prezent. Şi el, şi mama. Pe umerii mei, în sângele meu, în umbra mea lăsată de reflector. E adevărat tot ce s-a spus despre mine. Recunosc: am „pile” mari, precum vedeţi... în cer."
"Plăcerea singurătăţii din faţa unei foi albe sau a unui ecran alb nu poate fi egalată decât... rar. A fi faţă în faţă cu tine, cu slăbiciunile tale, cu limitele tale e ceva..."
„Ce este cert e că nu mai înţeleg nimic din ce trăiesc şi din ce văd în jurul meu.(...) Alt motiv ar fi că am împlinit 40 de ani şi că într-adevăr ceva fundamental s-a schimbat în mine. (...) Poate că mi-e foarte greu să trăiesc. Nu material şi cu atât mai puţin spiritual”
Într-un alt pasaj, Oana Pellea scrie despre atmosfera din târgul de la Pantelimon.
„Poezia unei ţări disperate. Sunt prea puţine tarabe. Oamenii îşi înşiră preaplinul direct pe pământ sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii în jos şi prin faţa lor trec de toate, pantofi, blănuri, piuliţe, cutii, flori de plastic, becuri, o Biblie, creioane (...) … de toate.
Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde:
„Cât vrei pe Amza Pellea?“
„Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul.
Nu zic nimic. Adaugă:
„Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“
Scot zece lei şi plec cu tata acasă.”
"Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Şi mi-a răspuns: „Da. Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine.“Din păcate, trebuie să ne luăm cu noi peste tot."
Ce odihnitor ar fi să ne despărţim din când în când de noi."
OANA PELLEA
Vaporase de hartie
Va doresc tuturor vaporase de hartie care sa alunece pe apa cate unui vis. Nu radeti de cei care au visuri: ganditi-va cat de tristi ar fi toti daca maine nu le-ar mai avea.
http://rostiri.ning.com/forum/topics/biblia-invingatorului
Alexandrina music session
Pentru ca promovez orice forma de exprimare care iti declanseza declickul ala de auto-regasire, pentru ca punctez pe alternativa, pentru ca toti suntem deosebiti si speciali, dar unii dintre noi suntem inca in stare latenta si avem nevoie de "acel ceva" care sa ne activeze, orice: o inghetata buna, un film, o replica pe mess, o poza pe transfer. ro, o muzica buna...Pentru toate astea si pentru ca sunt intr-o perioada obsesiva Alexandrina, postez 4-5 linkuri cu melodii de-ale Alexandrinei Hristov, de pe Youtube.
Apropo, la inceputul lui Decembrie, Alexandrina va avea concert in TM. Go-go-go!
A Night At The Opera...
Tocmai m-am intors de la "Vaduva vesela" de Franz Lehar...
Regia artistica, decorurile si costumele: MARIO DE CARLO
Concert maestri: Ovidiu Rusu, Corina MURGU
Maestru de cor: Laura MARE
Coregrafia: Carmen COJOCARU
Spread
Regizor:
Scenaristi:
Genul:
Fired Up
Scenarist:
Genul:
Durata:
Vanilla Sky
If God could speak...Real words. English words even
Oare ce se intampla in aerul bisericii cand incepe muzica? Oare in alta dimensiune vezi trupurile rubiconde ale ingerilor cum se imbratiseaza ca in picturile Capelei Sixtine?
Si daca se verifica teoria stringurilor - si se verifica! - conform careia spatiul nostru nu e tridimensional, si particulele vibreaza in 10 sau 11 dimensiuni....oare in cea de-a 11-a dimesiune sfintii isi dau mana si se pleaca umil, smerit in fata statuilor aurite dintre arcadele aurite ale catedralei?
Suna la limita nebunei sau la limita fantasticului?
Orchestra de Camera a Operei Nationale Romane din Timisoara s-a reunit in catedrala catolica; sa vezi impartirea mebrilor orchestrei, toti imbracati in costum negru, in fata altarului si dirijorul gesticuland frenetic nu departe de statuia Mantuitorului; si solista la vioara cum ingenunchea cate un pic dupa ritmul si miscarile arcusului; sa vezi audienta aristocrata asezata in banci in pozitia bine-cunoscuta din timpul slujbelor catolice; sa ii vad acolo pe unii dintre profesorii mei universitari in ipostaza selecta a intelectualului cult si nu a tiranului tehnic limitat de la catedra; sa vad doamne de varsta a 3a cu baston de lemn sculptat si monograma
Aerul era rece si solemn; si muzica - de o claritate cutremuratoare; deloc alterata; perfectiunea sunetului - paradoxala.
Am audiat Concertul Brandenburgic nr. 3 al lui Bach; Concertul pentru 2 flaute si orchestra de camera al lui Domenico Cimarosa si - deliciul serii - "Anotimpurile" lui Vivaldi. Am experimentat, spre suprinderea mea, efectul catharctic: se turna un film cu fiori reci, un film care sa iti inghete pozitia sobra si sa te inalte spre culmile spirituale atinse doar de zborul notelor muzicale. A fost nevoie, cred, de o doza de bun-gust desavarsit ca sa isi mai faca aparitia procesul de catharsis in lumea asta atat de sufocata de senzatii superficiale.
In penumbra de la altar, fetele aurite ale statuilor sfintilor deveneau cand inspaimantatoare, cand fascinante: era o bucata de rol din "Cocosatul de la Notre-Dame"...sau din "Stigmata". Picturi murale vii versus coloane reci de marmura masiva si moarta.
Ma simteam in plin progres sacral: inca un pas urcat pe scara evolutiva.
The Taking of Pelham 1 2 3
Ideea de la care porneste filmu este extrem de buna, actori care nu mai au nevoie de nicio prezentare, trailer si pozitionare pe piata care cel mai probabil au cocosat departamentul de marketing de bani ...totusi... Totusi un film despre care nu pot zice ca o sa-l recomand in mod special vreunui prieten. Actiune statica, o intriga slabuta (banii, de la eternii bani pleaca totul), lipsa de suspans...nu reusesc din pacate sa-i gasesc un PLUS acestui "123 S-a furat un tren"(penibila traducere!) - un plus care sa faca diferenta.
Regizor:
Scenaristi:
Genul:
Durata:
Flashuri cu background in copilarie: mi-a aparut inca o data calul gri in vis. Ma bantuie visul cu herghelia de calutzi gri vazuta de sus, rupand pamantul si pietrele si ridicand corabii grele de praf pe uscat. Si in mijlocul turmei, inorogul.
Mon-Day: New day, New beginnings
Ne-am apucat. Si se pare ca chiar ne-am apucat serios de treaba.
Impreuna cu Pitu, viitor profesor part-time si Adi Popescu, viitor cadru universitar....am elaborat pe anul 4, ultimul an, ultima chemare, ultima suta de metri, strategia...Modulul Pedagogic. Si da, chiar il vom face - si chiar anul acesta vom face ce s-a facut in 3 ani pana acum, plus practica pedagogica la colegiu.
E un proiect frumos, un proiect de suflet. Oarecum a pornit, din partea mea, din ambitia prosteasca de a il avea la CV...si mai ales de a profita de oportunitatea de a il efectua pe Fast-Forward. Sa nu isi inchipuie cineva ca asta inseamna ca vom studia mai putin. Nu. Inseamna sa adaugam inca 3 materii, cursuri si seminar, pe sem I - si alte 3 materii pe sem II. Si aaceasta va presupune un volum enorm de munca si mai ales de timp. Deocamdata, semestrul acesta aveam 8 materii: acum voi avea 11. Plus licenta pe sem II coroborata cu practica pedagogica
Dar voi reusi :D Si nu in ultimul rand, e adevarat ca exigentele sunt mult reduse fata de ce am vazut eu ca inseamna Politehnica pana anul asta....sunt intr-adevar mai light.
Spre exemplu, azi am stat 7 ore la scoala, 11-18: 3 ore de laborator de Testarea Echipamentelor Electronice si 2 seminarii: primul de Pedagogie, cu anul II - si al doilea de Psihologie Educationala, cu anul I...
Si stiti ce frumos a fost? Chiar vorbeam cu baietii dup-aia si ziceam ca pentru noi astea 4 ore au fost ca si cum ne-am fi dus in camere sa ne uitam un pic la televizor, pe Reality-Showuri sau Discovery...pai la Pedagogie am facut brainstorming si joc de simulare, cum ca echipajul grupei ar fi naufragiat pe o insula pustie - si am stabilit Planul de Supravietuire si de Evadare - iar la Psihologia educatiei am discutat 2 ore despre perioada pre-natala. (Metoda Stiu/Vreau sa stiu/ Am invatat.)
Am fost surprinsa sa vad cate stiau baietii despre subiectul asta - si mai ales cum ampatizau cativa dintre ei cu presuspusele mamici. Sa vezi cum baieti la 22-24 de ani, durii, miserupistii, marii barbatzei, isi strangeau, in grup, capetele deasupra unor poze si faceau ochii mari cand vedeau ca la 10 saptamani fatul are nasuc si gurita si in perioada 7-12 saptamani isi dezvolta simtul tactil si simte daca mami atinge burtica :)...in conditiile in care avortul in RO se poate realiza pana la 12 saptamani; cred ca, desi fata, pentru prima oara am constientizat ca dupa 2 luni - 8 sapatamani deja, facem sa dispara un omuletz...Sau reactia masculina la confirmarea repetata a informatiei ca tatal este cel care decide viitorul sex al copilului - asta a generat o nemultumire in grup si rumoare cateva minute :))
Am vorbit apoi despre avorturi, metode preventive&avortive si ponturi de la cei din anul 4 catre boboci.
Si sunt niste seminarii relaxate, la care poti sa bei cafea, suc si sa stai intins pe scaun sau cu capul pe masa - ceea ce in democratia comunista de la Electronica si Telecomunicatii n-ai sa vezi vreodata; cu seminariste tinere, relaxate si surazatoare - in conditiile in care eu, in 4 ani de facultate, nu am avut decat 2 profesoare femei la curs, in anul I si IV; una la seminar la SS in anul II; si alte 2 la niste laboratoare tot din anul II
Deci e ceva!
Nah, maine am Comunicare Educationala, curs&seminar....pe langa cele 7 ore ale mele de Politehnica propriu-zisa. Speram sa putem sa pot.
Si cu toate ca si azi am inghetat prin salile de la Chimie sau Electro, langa Pitu si Popescu: mai o gluma, mai o cafa, mai una-alta: am mai spus-o, parca as fi fost intr-o Coffee Break prelungita.
Plus ca am sunat-o pe Coc si mi-a promis ca ma va ajuta ea cu o tema la seminar: 5 tehnici de invatare. Pretty thanks Co!!!!
De-abia astept :)
Mots du jour:
"The big ideas almost never seem like big ideas, at first.
So, be on the lookout for little ideas that seem "kind of ho-hum", "ain't no 'thang", "let me floss first", kind of ideas.
Really."
"It's exactly at times like these, when the going gets tough, rumors are rampant, and people begin resisting change, that you know things are about to get really, really good.
You always could pick the right time, the right place, and the best jeans.
All eyes are upon you,
Th.!"
Post nou
Mi-am pus in cap ca, de cate ori primesc un pont nou, de culturalizare, sau de iesire din banal si conformism, sa-l dau mai departe. Poate asa, un segment limitat din Romania se va trezi totusi la viata, va deschide ochii larg si va refuza indobitocirea in masa, sau ralierea la o identitate colectiva.
Tocmai despre identitatea colectiva iti voi si vorbi azi. Si despre paradoxul identitatii colective.
Eram azi pe la Oli la un ceai. Ceai verde, in cana mare de portelan fin si usor, cu motive japoneze si cu aprox 250 ml de lichid bogat in antioxidanti, miere si lamaie. La un anumit punct, traiectoria discutiei a inceput sa descrie blogul piticigratis.com Pe care vi-l recomand si voua, de ce nu? Oli era complet entuziasmata de el si de modul relaxat in care owner-ul abordeaza o gama de subiecte, pe o scara de la scabros, la misoginism si la nonconformism. Limbajul e trivial, dar vulgaritatea face parte din actualitate. Iar ideile in sine nu sunt vulgare, frizeaza doar limitele sociale si ipocrite ale pudorii. De fapt, baiatul asta cu piticii lui gratis gandeste, si zic eu, gandeste destul de departe. Si ca mai toti blogerii cu refulari, din refuzul de "a ii pasa" si din starea de miserupism aparenta se vede ca....ii pasa.
Ma rog.
In continuare, voiam sa promovez in cadrul blogului meu un post de-al lui. Cu care sunt in totalitate de acord; Subscriu, pentru ca este ceva care imi tzacane si mie in crestetul capului ca o picatura chinezeasca - si Doamne(!), de-abia asteptam ocazia sa vorbesc si despre asta.
http://www.piticigratis.com/2009/09/hipstar/
Ideea e ca nimeni in ziua de azi nu mai vrea sa fie...normal. Toti vor sa fie "speciali", toti vor sa fie "diferiti", toti au impresia ca sunt "unici". De parca a fi "normal" e un handicap. Paradoxul identitatii colective este tocmai acela ca, astazi, nimeni nu vrea sa mai para "colectiv". Si se formeaza astfel o mare colectivitate!
Ati observat cum toata lumea crede ca are un talent? A fi talentat la ceva e un "must be". Cum romanul sec XXI are cultul nefondat al propriei personalitati?
Da, se pare ca ultimul trend este ca societatea sa produca numai rebuturi "altfel". Inca o data, anatomia corpului omenesc isi spune cuvantul: si baloanele de fum&fumuri din capul lor se proiecteaza inversat pe retina si, de fapt, in interiorul etapizarii procesului vizual din creierasul lor, imaginea apare inversata: si din conditia lor umila de semidocti se vad cu statut de doctorand.
La inceput, din dorinta intima a unui nucleu de oameni, dorinta de pastrare a identitatii si de nealterare a personalitatii dupa eternele uniformizari sociale...au aparut nonconformistii, curajosii, promotorii schimbarii. Normal ca, asa neincadrati in peisaj, captau atentia...aprobati/dezaprobati, apreciati pentru dezincorsetarea lor sau nu...imaginea lor s-a intiparit adanc si s-a barfit indelung in societate: s-a format deci masa critica, "opinia publica". Si cum in RO imitatia este prima arta, imediat, s-au trezit si restul ca....vor si ei: vor si ei sa iasa in evidenta, vor si ei sa nu fie la fel, vor si ei sa se vorbeasca despre si cu ei, sa para inteligenti, boemi, fresh, etc.
Si asa, din tendinta izolata de la inceputuri de a fi "diferit", toata lumea a emigrat masiv spre a fi diferit.
Ok, sunt de acord ca fiecare dintre noi este unic si tot bla-bla-ul ala cu "nu exista 2 ADN-uri la fel"...frate, dar lasa geneticienii sa exemplifice teoria asta, nu te arunca tu inainte ca presedintele la vot!
Acum, a fi altfel e un curent, e o tendinta sociala. Si toti astia pe care ii vedeti in jurul vostru si care va lasa impresia ca n-au nimic in cap, decat haine mate cand se poarta culori, si culori cand se poarta mono-crom, sau esarfe la gat vara la patrujda grade si bascheti de panza iarna pe gheatza....toti care se chinuie sa para fulgerati de inteligenta spontana, sau care nu vorbesc si par tacuti, tot din moftul gretos de a lasa o impresie cat mai artistica - astia sunt nominalizati pe piticigratis.com cu titlul generic de "hipstar". Si are f mare dreptate.
Nu mai e vorba de "fitosii" de dinainte, sau de trend-setteri; nici de pitipoance, nici de cocalari. Tocmai asta e, ca astia vor sa nu para fitosi, vor sa fie puternic individualizati si traiesc in propria comunitate artistica, intelectuala de.... 1 persoana. Ati vazut cum fiecare crede si simte nevoia sa arate ca...pozeaza, filmeaza, danseaza, picteaza sau mai stiu eu ce mama naibii -eaza, -eaza, -eaza...Hi5u' si Facebook nu au avut succes pentru ca sunt retele de socializare, au avut succes tocmai pentru ca majoritatea populatiei a vrut sa arate "cine e el/ea" si cat de rupt din stele si soare e de fapt.
Imi vine sa vomit. Istoria a fost scrisa tocmai ca sa nu fie uitata - si degeaba. Se pare ca Hitler si-a atins post-mortem obiecitvul cu rasa ariana si omul superior, macar la nivel dogmatic
Daca esti cuminte, normal si retras acolo in filmul tau cu gasca ta de prieteni obisnuiti, cu preocuparile cotidiene ale unui om obisnuit, cu existenta ta...normala pana la urma, futu-i!....ei bine, asta e noul corespondent al "neobisnuitului" de altadata.
Mots du jour:
" O functie terapeutica in vremurile pe care le traim, in orasul in care traim: drama noastra cotidiana: Normalitatea ca terapie e un lucru grav, trebuie sa recunoastem" - Octavian Paler
"Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive.
Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului.
Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti." - Andrei Plesu
Atrás de você - farama de Ambiental pe blog
Mi-ar placea ca in momentul in care lumea acceseaza blogul meu sa auda valurile marii, cadenta nisipului cum zboara pe plaja la rasarit, Omara Portuondo si jazz - Bossa Nova sau De Phazz... sa auda lingurita de zahar cum se loveste de peretii canii de cafea, se scutura de 2-3 ori de margine si se asaza perfect cristalin pe portelanul farfurioarei...sa miroasa a cafea si a suc de portocale....sa te gandesti pur si simplu la toamna si la vocea frunzelor prinse in vartejuri de aer...la cadane transparente in volanuri de matase care au in solduri ritmuri de Buddha Bar...la temple cu figuri mitologice de piatra ranjind macabru si mistic in penumbra...sau la gheise si la civilizatii rosii-aurii de mult apuse..sa miroasa a ceai si a alei inflorite de ciresi...si sa se simta frigul din salile de tango cand tocurile dansatorilor trebuie sa plesneasca 1-2-3-4 podeaua...sau sa se vada in nuante de auriu caldura si lumina bailor de soare din diminetile eclectice de pe Coasta de Azur.
Visez la un internet umanizat, mai tactil si mai senzorial, capabil sa redea entuziasm, emotii, starile de "a fi" din cele mai simple sau mai complexe...visez la un net in care paginile web sa miroasa a portocale sau sa aiba gust de ciocolata amaruie cu menta...un net in care portalurile sa prinda culoare si voce...o dimensiune 3D, 4D, 5D care sa ne globalizeze si unifice in mari comunitati virtuale: vreau sa pipaiti blogul meu si sa aiba la atingere consistenta de matase sau casmir; sa simtiti ca blogul meu e sferic ca un balon de spuma si cald caperfectiunea luminii descompuse in 7 culori. Sa ne extindem peste 2D, deasupra culorii redate prin pixeli si a imaginii, sa nu ne limitam la uzitata tehnologie miracol a web-cam-ului.
Visez...
"Thinking is the voodoo that you do, on all things material.
Made in the shade"
[Th.]"
A girl always wants to play pool...
De la adevarul asta de pe vremea bunicii am pornit si noi.
In discutia telefonica cu Oli, intre Proiectul cu Procesoare si lucrarea de diploma, instantaneu, ca un arc electric, a incoltit in mintea fetelor de la Poli ideea cu zambetul pe buze: "Ma, dar diseara nu e Tequila Party in Tequilla? Si nu e Ladies' Night si toata bautura pentru fete la juma' de pret? Pfuuuu!"
Pentru necunoscatori, Tequilla e clubul din complex cu vreo 30 de mese de biliard: "Hai, poate jucam si-un biliard, asa tzapene cum vom fi, ne mai intindem peste masa cu tacul, mai una-alta (rasete, rasete)"
Si iata-ma peste aprox 6 ore, la 21:30 trecute fix. Am apucat sa imi aplic si o masca hidratanta, care beneficiaza de un marketing asa de bun din partea firmei-mama de parca m-as astepta sa imi faca si lifting si clonare de fatza, dezblanita dupa un proces dureros de 2 ore, cu unghiile de la copitutze in sfarsit lacuite, imbracata in alb si-albastru ca ma tot chinui sa tin si eu pasul cu moda, sa fiu "deschisa la nou" si cica "sezonul asta e in mare voga sa fii...navy! Fi si tu o navy-girl in propria-ti croaziera prin lume!", parfumata etern frantuzesc, fardata, pudrata, cu gloss-ul senzual de buze care iti promite pe ambalaj ca vei fi the next Angelina Jolie, indreptata la par, cu o tona de fixativ in podoaba capilara si alta tona de sclipiri in priviri. Si cantand prin camera ca si cum as fi permanent sub un dus:" Ciocolataaaa, gata-i fataaaaaaaaaa!!!!"
Punctuala si nu prea, cobor la etajul I sa o racolez pe Olivia si ne plangem una-alteia de mila ca nu avem niciun toc k-lumea sa "purtam si noi macar o data pe saptamana cand mai vedem orasul la fatza".
Pana in Tequilla radem ca la circ si testam mersul si atitudinea de dive, dar se pare ca astia din complex ori sunt foarte ocupati, ori nu stiu ce-i frumos cu adevarat, de uita neghiobii naibii sa intoarca capul dupa noi....
Uuuu, am ajuns in Tequilla: "Bunicutzo, de ce ai ochii asa de mari si atatea mese de biliard?"
Ne asezam la o masa de 8 persoane sa asteptam cumintele si restul girl-bandului.
"Ce va aduc, fetelor?"
"Nu stiu, Theo, ce zici, luam impreuna o sticla de vin?"
"Supeeer!"
"Alb, rose, sau rosu...Rosu, nu?"
"Pai cum? Si demi-dulce daca vrei si tu"
"Supeeer din nou!"
"Am sunat-o si pe blonda, a zis ca vin si ele acum..."
"Eee, uite-le, da' dupa ce se uita ele de nu vad ca ne-am asezat strategic la bar?"
Uite-asa ne strangem vreo 8 fete-cucuiete de la ETc anul 4...si vorbim despre personalitatile noastre inconfundabile, despre interviurile la Continental sau Microsoft, despre prostii de la Resurse Umane care nu au inteles ca trebuiau sa ne angajeze pe noi, elitele intelectuale si cu lipici, despre logodne, inele si relatii serioase, despre baietii care au uitat sa aprecieze personalitatea dintr-o femeie si umbla zvonul ca au zis ca fetele de anul 4 "sunt casate". Studentaaaa, studentaaaaaa, din anu' 4.... Mai apare pe masa inca o sticla de vin, sa nu ne separam nici in ganduri nici in pahar, si un rand de tequila din partea casei:
"Da' de la cine e, de la barmanul ala dragutz?"
"Nu, nu, de la seful de sala"
....
....
"Fetelor, pentru ca suntei fete dragutze, uitati inca o sticla de vin din partea casei"
...
Si pana incepem noi sa vedem in culori se trece la planul B: Daca tot e 1 si vor sa inchida astia Tequilla, hai mergem pe Heaven"
Haideti sa haidem!
Poezia de la ora 5
Timisoara s-a transformat intr-un furnicar de umbrele si masini care accelereaza agitat pe marile bulevarde, micile bulevarde, bulevardutze, bulevardisoare.
Din Biblioteca Universitara, prin binecuvantatul wireless de la UPT, incremenesc un moment timpul in loc: avem timp pentru toate. Avem timp sa ne grabim, avem timp sa alergam spre casa prin ploaie, avem timp sa fim stropiti de masini la semafor...
DA, DOAMNE, O PLOAIE ALBASTRA -- de Nichita Stanescu
Si strig in sus, si strig in jos,
la dreapta si la stinga si-nainte
si inapoi, profund nesomnoros,
limba cu luna noua, dinte:
Sa fim spalati de un lichid,sa fim spalati
cum speli cu cirpa uda o fereastra
de tine, doamne, vitregii tai frati,
cu o torentiala ploaie-albastra.
Ploua, siroieste cu ingeri, cu stafii,
pe acoperisurile de tabla, pe mansarde.
Riuri verticale, sunet gri.
Acum se stinge tot ce arde.
Ploua, se lipesc aripi de apa de geamuri.
Frigul isi intinde spre noi o limba ascutita si dubla.
Duce-m-as calare pe un cal fara hamuri
in cimpia neagra, lugubra.
Duce-m-as cu parul ud de ingeri, de stafii,
izbit in timpla de Icarii scinteind
ai apelor, cazind de sus atit de vii
din suspendatul, fixul labirint.
RAR -- George Bacovia
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...
Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...
Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...
Ploua, ploua, ploua...
Ploua, ploua, ploua in Timisoara...zici ca s-au rupt cerul si norii si au inghitit toti porumbeii care ma fixau cu ochii mariti, sticlosi la ferestra cand eliberam primul cascat si prima intindere din tot corpul dimineata.
Ma uit pe geam la frunzele ingalbenite, facute covor. Au fost invinse. Ma uit la galbenul lor bolnav, la scoarta alba a mestecenilor intrati in camasa de forta si la cerul gri. Ma uit apoi la mainile mele care tasteaza si la Dell-ul negru-mat, imperturbabil care va spune povestea ploii care a inecat, se pare si planurile mele.
De sus din cer, m-a plouat si pe mine, intr-una din zile, fix in crestetul capului. Asa ca toate ideile si proiectele din interiorul capsorului meu s-au facut barcute de hartie si au inceput sa alunece in flota, fluvial, in jos-in jos ..pe Apa Sambetei. Tot am vorbit cu Aleca sa ajung la Iasi...si se pare ca nu o s-o mai fac: pentru un weekend, sa materializezi un drum de 14 ore cu trenul dus - 14 ore intors...c'e un impossibile!
Vrem sa ne reapucam de improvizatie: corpul meu o cere contorsionist din toate tendoanele si tegumentele - si deocamdata nu mai avem sala anul asta, nu mai avem locatie.
Am incercat sa mai fentez Politehnica cat am putut: nu se va putea; cu profi care ne informeaza ca scuza ca lucrezi nu mai merge si ca "firmele ar trebui sa isi ralieze programul lor dupa cel al institutiei noastre(!!!)", cu laboratoare care nu mai pot fi recuperate nici macar la finalul semestrului, cu laboratoare care se pot recupera numai in cadrul aceleiasi zile - de obicei, perfect, de luni sau vineri - numai in limita locurilor disponibile, dar vai! "nu exista locuri disponibile, Politehnica a trebuit sa reduca numarul de grupe si sa va condenseze mai multi intr-o subgrupa, ca e criza si la noi!"
Am vrut sa-mi fac abonament la teatru si inca nu am cu cine sa merg.
Trebuie sa ma apuc de Proiectul cu Procesoare si imi vine sa vomit. Trebuie sa cumparam programator si senzor de temperatura, se pare.
Ma uit la taste, la degetele mici si revin la viata: la mine in camera e viata....e Pufuleatza mea din glastra vesnic verde si intepata..miroase tot timpul frumos a proaspat, a mini-vegetatie, a oxigen. Mai miroase in camera mereu, a curat si a cafea. E peretele meu de camin personalizat cu taieturi din reviste, cu post-it-uri motivationale, calendarul de dezvoltare personala de la Competent Consulting, lipit cu scotch peste niste foste gauri in zid, rochii din revistele de moda insirate in coltul din dreapta-sus, inimioara rosie parfumata atarnata de oglinda, reclame la cappuccino, parfumuri si Paris. E frigiderul meu cu magneti de la Brasov, din Grecia, de la Szeged si cu 3 magneti Coca-Cola "Fabrica de fericire" ramasi de anul trecut de la Lisandra. Si cu pixul magnetic. Atata viata curge bi-directional, dinspre si inspre camera asta!
Inchei cu poezia lait-motiv a vietii mele. Noi oamenii avem toti micile noastre deraieri din conventional, care ne fac speciali si ne individualizeaza. Intotdeauna am privit ciudateniile personale, ca pe o metamorfoza a amprentelor digitale din plan fizic, transpuse in gama variata, psiho, a spectrului uman.
Ei bine, unul dintre fixurile mele care striga "Theo!" pe oriunde m-as afla e poezia "In luna lui Marte" de Nichita Stanescu. Poesia asta...o simt parte din mine, ca si cum mi-as simti ochiul drept.
Nu stiu daca v-am spus ca m-am nascut pe 31 martie. Nu stiu daca stiti si ca pe 31.03.1933 s-a nascut Nichita Stanescu. Care are locul sau de top in galeria poetilor mei preferati.
Asa ca nu stiu de ce si cum, dar intotdeauna am avut delirul absurd de a-mi adjudeca poezia asta de parca as fi scris-o eu. Caci fiecare vers, fiecare virgula, toate cele 12 cratime sunt...eu. Daca mai tineti minte filmul "La vie en rose", la auzirea melodiei "Je regrette rien", Edith Piaf incepe sa strige cu toata slabiciuna corpului sau muribund: "C'est moi! C'est moi!". Momentul decisiv in care ea alege sa interpreteze cantecul, dupa ce alti sute de compozitori nu avusesera nicio trecere in fata ei cu sutele lor de melodii. "Je regrette rien" insemna, pentru Edith Piaf...Edith, la Mome Piaf. Era ea, esenta ei, curajul si nebunia din viata personala in fiecare vers, in fiecare nota.
Prin sinonimie, "Ploaie in luna lui Marte" echivaleaza cu...Theo, cea aparuta tot in Martie. C'est moi!
Daca citesc ce am tastat mai inainte, suna cel putin dement. Insa, spus la modul cel mai simplu, e adevarat. Altfel cum s-ar putea explica faptul ca venirea lui Martie are pentru mine, an de an, efectul unei incantatii magice? E un mister delicios ce se petrece cu un Berbec la inceperea lunii in care e nascut: parca puteri mistice vin din toate colturile Universului si ma reinvata sa iubesc, sa lupt, sa vreau, sa am energie, sa rad, sa plang, sa cad, sa ma ridic. E o furtuna de emotii in culorile turbate ale Primaverii.
In fine, e toamna, e octombrie - si chiar daca versurile sunt dedicate lunii a 3a din an, inca o data, ele se muleaza perfect pe firul meu biografic. Ca sa fie nebunia deplina, voi comenta liniile care mi se par mie relevante aici, ca in C++. In fond, se programeaza sufletul meu.
Ploua infernal, //intr-adevar, e rupere de nori in TM
şi noi ne iubeam prin mansarde. // stau la ultimul etaj din camin, un fel de mansarda spre cer
Prin cerul ferestrei, prin cerul oval, // la mine e cerul patrat al ferestrei
norii curgeau în luna lui Marte. //curg, curg, in Octombrie
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă. //ca si peretii mei nelinistiti :)
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă. //miscari revolutionare, interioare
O să te plouă pe aripi, spuneai, //deocamdata si zborul meu spre ceruri inalte e plouat
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.// globurile, simbol al perfectiunii personale casante
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.//intotdeauna apar pene noi pentru orizonturi noi
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia. //asa incercam toti sa ne-naltam peste noi si sa fugim de inadecvare
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?... //va intreb si eu
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
//no further comments
tHE uGLY tRUTH
Regia Robert Luketic
Cu Gerard Butler, Katherine Heigl
Gen Comedie, Romantic, Dragoste
Durata 95 minute
Ce zic eu:
o comedie romantica, pornita de la eterna premiza a prejudecatilor dintre sexe: barbatii - toti la fel - sunt buni numai incadrati in mit; iar femeile - vesnice ipocrite - au ajuns in secolul XXI la stadiul de "Reduce, Reuse, Recycle". Din fericire, nimic nu impiedica natura romantica umana sa joace feste barierelor mentale, sociale: si totul se incheie la fel de frumos ca in visele maritale construite in copilarie.
Il recomand. M-a facut sa rad, chiar sa trag cateva portii zdravene de ras. In cateva linii, seamana teribil cu "The Proposal", pentru cunoscatori. Si afli pana la urma ca personajul central feminin, fioroasa sefa "controle freak" este perfect compatibila cu cel mai mare misogin al tuturor timpurilor. Inca o data, esenta contracareaza aparenta.
Ce spun ei:
Lupta dintre sexe se încinge în Adevărul gol-goluţ, o comedie isteaţă şi sexy despre bărbaţi, femei şi prăpastia dintre felurile în care gândim unii despre ceilalţi, visăm, sau ne încercăm puterea de seducţie asupra sexului opus. Între Katherine Heigl (Knocked Up, “Grey’s Anatomy”) şi Gerard Butler (300) ies scântei pentru că ei sunt doi colegi care par sortiţi să se dispreţuiască veşnic. Ea e hotărâtă să-şi găsească partenerul ideal, scornit de visele ei. El vrea să le transmită femeilor mesajul că trebuie să fie mai realiste şi să admită că bărbaţii nu au decât un singur scop. Dar exact atunci când el se decide să o ajute pe Abby să obţină ceea ce vrea, cei doi îşi dau seama cu stupoare cât de tare se pot atrage firile opuse.
Abby Richter (Heigl) este ambiţioasa producătoare a unui talk-show matinal de televiziune “A.M. Sacramento”, care se mândreşte cu faptul că poate rezolva pe loc orice problemă – orice problemă în afara statutului ei de femeie singură şi nefericită. Când vine vorba de întâlniri şi cunoştinţe, Abby se transformă dintr-o femeie de succes, într-o ghinionistă.
Când rating-ul show-ul ei începe să cadă, Abby este forţată să se asocieze cu proaspătul corespondent special Mike Chadway (Butler), un tip care o irită nespus. Emisiunea lui, “Adevărul gol-goluţ”, promitea că va dezvălui secretele bărbaţilor. Dar emisiunea lui provocatoare, cam şovinistă şi deşănţată, o ofensează pe Abby, care simte c-o ia razna când vede că show-ul face rating-uri fulminante pecetluindu-i lui Mike statutul de angajat favorit al postului de televiziune.
Apoi Abby îl întâlneşte pe Colin, vecinul ei, care e doctor şi neînsurat! El este întruchiparea opusului lui Mike Chadway - e suav, politicos şi nici pe departe o brută - iar Abby nu vrea să mai rateze de data asta. Deşi nu-i convine să recunoască, ea are nevoie acum de expertiza lui Mike în materie de preferinţele bărbaţilor, pentru ca ea să n-o mai dea în bară şi de data asta. În timp ce Mike o consiliază pe Abby, iar ea pune în aplicare tacticile lui de seducţie, ei vor descoperi că sunt victimele unei mari ironii: oricât de diferiţi ar fi, bărbaţii şi femeile împărtăşesc aceleaşi sentimente.
Din film:
"Mike: You're all about comfort and efficiency!
Abby : What's wrong with comfort and efficiency?
Mike: Well nothing, except no one wants to fuck it."