Nemernicii Dracului

Sunt Andi Moisescu, ma inclin!

Martorii flacarii violet pe apropotv.protv.ro

Ce fata are Moga! Si v-am zis ca l-am vazut o data pe Vizante live, la teatru? Extraordinar!

Neuronul oglinda

In alta ordine de idei, saptamana trecuta ne-am reapucat de improvizatia teatrala, dupa o pauza de o vacanta si o sesiune in spate.

Pornind de la acest hooby al meu de suflet, urmatorul cadru este cu mine cautand pe Youtube tehnici de improvizatie.

Si iata peste ce am dat: actorul Radu Gabriel si o secventa adorabila si care nu are cum sa nu va placa din cursul predat studentilor de la Facultatea de Teatru:

Azi propun MecArt

MecArt

M-am inscris si eu pentru atelierele de Pictura, la insistentele Laurei, pentru ca se pare ca vor fi sustinute de Stefan Popa Popa's - cu toate ca nu cred ca sunt in stare sa pictez, in continuare, mai mult de un cuib de microcontroller cu 2 puiutzi de tranzistori...

O alta optiune interesanta ar fi, din punctul meu de vedere, cea de Grafica.

Oricum ar fi, give it a shot! Optimismul e molipsitor!

Update: Ar mai fi ceva, propus de cei de la Calculatoare, in colaborare cu barul celor de la Scartz - Din pacate, conditia obligatorie in cazul de fata este sa fii student UPT (ceea ce nu se impune pentru MecArt). Si aici, domeniile sunt Fotografie, Pictura, Desen, Digital Art, Handmade.

Art it! Arata-le tuturor imaginatia ta!

Semestrul asta facem Electronica Medicala: deocamdata totul suna foarte interesant. Proful ne vorbeste despre importanta programarii mentale a deciziilor luate asupra corpului si implicit vietii noastre, similar programarii software a unui sistem; despre reprogramarea feedback-ului, adica a traumelor existente la nivelul subconstientului ca urmare a imposibilitatii rezolvarii constiente a unei situatii de viata la un moment dat; despre influentarea prin cuvinte a deciziilor care se iau la nevlul neocortexului.
Se pare ca ne vom specializa pe bio-rezonanta si pe inregistrarea pierderilor sau acumularilor de energie la nivelul fiecarui organ al corpului in parte.
Ma rog. Am avut in aceasta saptamana senzatia ca toti cei 4 ani de Politehnica au avut ca scop canalizarea spre acest curs din acest ultim semestru al anului in curs, terminal. Asa pot cuantifica cat de util si relaxant mi se pare cursul, spre deosebire de alte mii de pagini de microcontrollere si Matlab parcurse pana acum.
Deocamdata, in interesul sanatatii civice, va prezint 1 informatie extrem de interesanta de la curs, pe care ulterior am cautat-o cu Google ca sa o pot posta aici: nodurile Hartmann, noduri formate prin intersectarea directiilor energiilor telurice.

Efectul este urmatorul: pozitionarea indeungata in nodurile Hartmann duce la devitalizare, anxietate mentala, cosmaruri, afectiuni hormonale, posibile efecte cancerigene, etc.
Cele mai relevante explicatii mi s-au parut a fi cele de pe energobiologie.ro si scribd.com.


Retele telurice

Nodurile Hartmann

Update: Tot dintr-un puseu de spirit civic, mai prezint un tip&trick util amintit la laborator. De data aceasta este vorba despre un truc de respiratie, respiratia in 4 timpi. Permite, se pare, inlocuirea fortata a rezervei de oxigen la nivelul celulelor - cica - si se pare ca ar accelera transportul de oxigen in circulatia sangelui.

Oricum ar iesi, pare de bine :D Si este un exercitiu recomandat a se repeta zilnic.

Importanta respiratiei

Noi in fiecare zi am inventat lumea

Bun. Cand voi avea ceva interesant de spus despre mine, voi incepe sa strig. Ceva care sa sara ca un Jack-in-the Box din cutiuta cu Daily Routine. Deocamdata umplu blogul cu articole si alte minuni.
Acum si aici este vorba despre inceputurile publicitatii in Romania. Si cum eu sunt un fan puternic al isoriei brandurilor si al conceptului de branding in general, uite cum au facut altii istorie:

Noi in fiecare zi inventam lumea

Invataturile lui Gheorghe

Andrei Gheorghe este, in ultimul timp, un personaj si mai controversat decat era inainte: asta pentru ca a devenit consilier la Ministerul Finantelor si pentru ca ar fi provocat un accident de masina, in urma caruia televiziunile nu s-au pus de acord exact asupra a ceea ce s-a intamplat. Pentru ca s-a certat cu Mandruta in direct la Observatorul Antenei 1 si l-a acuzat de "amorlac".
Pentru ca e la fel de arogant, autosuficient, imprevizibil, sfidand mereu toate normele societatii. Poate vulgar, dar de o inteligenta vie, un adevarat animal de prada media, in stare sa speculeze spontan orice miscare, sa rastoarne audientele si sa genereze kilometri intregi de comentarii asupra lui.
Evident, baietii destepti de la Esquire s-au sesizat si au readus sub lupa cititorilor un interviu cu el din Septembrie 2008.
Ghici ce? Mie imi place Gheorghe!!
Nu ma identific cu el, dar il pot caracteriza ca fiind "inspirational" si o gura oxigen in toata mocirla ipocrita media.

Învăţăturile lui Gheorghe

Dependentilor de cafea, le zic: nu sunteti singuri! :D

Cafeaua de nota 10

Am tot ezitat si pana la urma mi-am curaj sa va arat urmatorul spot publicitar.
Lu' Cezi (sora-mea) i-a placut la nebunie. Cred ca medicinistele vad lumea altfel :)
Asa ca avand in vedere scopul educativ si de sanatate publica, I'll give you my best shot - tot un pub francez, bien evidemment!
Luati totul ca atare:

Later edit: CocoRosie & Advertising

Francezii astia...

CocoRosie

Pentru ca uneori cuvintele nu ajung, Sierra si-a pictat o lacrima, iar Bianca si-a desenat o mustata pentru a demonstra masculinizarea pe care o sufera sensibilitatea in ziua de azi.
Ele sunt Coco Rosie, miscarea de succes a momentului meu.
Secretul il constituie emotiile.
Cele 2 surori isi caracterizeaza abordarea drept freak folk, fac treaba asta din 2003, de cand s-au revazut pentru prima oara in Paris dupa multi ani. Si o fac foarte bine.
Evident, la noi nu le prea veti auzi, nu prea se inscriu ele in mainstream-ul RO.
Bine ca Prada (mainstream-ul altor natii) le zice DA!




Sweet fragrance of moon has brought me to your room
Where you waft milky magic from that ancient loom
Dead at war, the call me Wee Willie Winky

I once fell in love with you,
Just because the sky turn gray into blue





[But if you think you’re gonna get away from me
You better change your mind
Because you’re going home
You’re going home with me tonight]

Super Amigo

Amigo a trecut printr-o campanie de repozitionare, marca Odyssey.

Rezultatul este super :)

Se aude in ultimul timp cam pe la toate colturile de "repozitionarea, regandirea" unui brand. Numai ca de data asta le-a si iesit! Acum pe bune, luati-va o secunda sa va gandit la imaginea Amigo de dinainte, cu borcanasele alea aurii de tabla si eticheta autocolanta neagra.

Si acum, uitati-va ma jos! EEEeeeee?

Cronica unei nevroze asumate

Am venit pe blog sa ma laud in 2-3 randuri cu cel mai nou triumf personal: da-da-da am castigat lupta impotriva mailurilor!! :))) Si nu orice mailuri, nu mailurile Spam, nu-nu-nu-nuu, ci chiar mailurile din Inbox pentru care am dat eu click cu manutza mea cu luni/ani in urma ca vreau sa le primesc!

Neurastenia omului modern are cauze pe care stramosii nostri poate nici nu le-au visat: pe mine ma stresa pur si simplu sa vad cum Inbox-ul meu se umplea zilnic de zeci de mailuri pe care nu apucam sa le citesc si carora nu le mai faceam fata...asa ca azi, 10 februarie, Inbox-ul meu a trecut printr-un regim de subtiere teribil si rezultatul este doar vreo 250 de scrisorici electronice ramase in casuta calda postala. Si plus, pentru o imunizare eficienta pe viitor, mi-am resetat parametrii news-letter-elor sau cum doamne iarta-ma o mai fi pluralul.

A bientot!

Me on Twitter

Ce parere am eu despre twitter?

Este un mijloc media util: din punctul meu de vedere, un hibrid de comunicare; poate de aceea este si supranumit microblogging: ceva intre blogging - dar concentrat obligatoriu in 160 de caractere - intre o conferinta Messenger - pentru ca mesajul tau e receptionat automat de toti followerii tai, nu faci o selectie ca in cazul conversatiilor pe mess - intre SMS texting, data fiind lungimea scurta a mesajelor si actualitatea lor: oriunde aici, oricand acum: Twitterul, dupa cum sigur spune despre el, a fost conceput ca un mijloc de comunicare in timp real.

Are si va avea partea lui de influenta in derularea evenimentelor de cod rosu. Lucru pe care eu il gasesc fantastic. Cu alte cuvinte, twitterul a facut istorie. Pentru ca e rapid si pentru ca poti vorbi cu oamenii care trebuie cand trebuie. Spre exemplu, particularizat pe nemushorul nostru romanesc: revolutia din Republica Moldova din aprilie a fost declansata de propaganda facuta de oamenii cheie mass-media si nu numai din Moldova si prin intermediul ... twitterului.

Dar ce pot spune despre mine, eu, eu, in legatura cu twitter? Deocamdata nu ii pot acorda o importanta cruciala. Pai nu ma prea urmareste nimeni. Nici nu ar avea de ce, suntem OK cu asta, Eventual ii urmaresc eu pe ei, dar nici nu am dat pe twitter de toti pe care imi doream sa-i vad. Chiar, din lista mea de mess daca sunt vreo 2-3 pe twitter e mare lucru. Twitterul este strict-strict-strict pentru internautzi.

Poate daca as avea dracului un job si o functie mi-ar fi mai util sa comunic in timp real cu o serie de persoane asupa evenimentului X sau Y.

Deocamdata, maxima satisfactie pe care mi-a adus-o twitterul este ca pot sa o urmaresc secunda cu secuna pe Oprah :D
Sa fim seriosi, Oprah nu are blog si nu face nici teste de personalitate pe facebook...nu am si nu are adresa mea de mess...de ce ar ar avea-o? Nu citesc O-Magazine si daca o urmaream in reluare pe Euforia o admiram, da, dar nu e tot feelingul de acum, cum ca eu si Oprah respiram in acelasi timp :D

Ideea e ca lumea nici nu prea are timp de twitter: si nici nu e dispusa sa se mai implice in inca un "ceva" care sa "faciliteze" comunicarea for-tza-ta. Avem mobile, avem conturi de mail, avem hi5, avem facebook, avem myspace. Si pana la urma, te intreb, cu toata comunicarea si socializarea si imprietenirea asta, de cate ori pe luna le dai un telefon alor tai? De cate ori pe zi iti suni prietenul/prietena? De cate ori pe saptamana iti suni cel mai bun prieten/prietena?

Psiholgic vorbind, se pare ca nu putem include in cercul de prieteni mai mult de 150 de persoane, iar acestea 150 nu pot fi incadrate toate nici macar in comunicare interpersonala, cu atat mai putin intra-personala.

Citeam ieri pe brandrepublic cred, despre twitter: ce ma pot enerva pe mine cand nu mai tin minte coordonatele exacte, dar, ma rog, esenta e mai importanta: ceva oficial de la ceva companie importanta (highly professional din partea mea, nu? :D) spunea ca pur si simplu ei nu au timp de twitter. Si ca este convins ca in curand twitterul va fi inlocuit de alta platforma de comunicare, pentru ca nu este chiar asa de eficient si pentru ca ei, the big guys, de la care asteptam noi de fapt sa vina vestile calde si deciziile, sunt prea ocupati pentru tweet-meet :) Avand in vedere functia omului, he probably has a point.

Pe mine, in acest moment, nu ma intereseaza decat urmatorul aspect: de cate ori ti s-a intamplat ca "prietenii" tai de pe messenger, sau de pe facebook, sau de pe hi5, sau chiar din agenda de numere de pe mobil....sa evite sa te salute pe strada?

Dap, mie mi s-a intamplat. De mai multe ori. Si cred ca era vorba de mai mult decat un tweet-meet.

Virtual Bucharest

Uneori, rareori, cand descopar pe neasteptate ca am ramas fooooaaaarteee in urma cu stirile, ma intreb pe ce lume traiesc: s-a deschis Virtual Bucharest, platforma online care lanseaza Bucurestiul in Second Life ... si eu auzisem ceva despre asta, f vag, dar nu ii acordasem importanta cuvenita!
Intre timp, Virtual Bucharest a luat 2 distinctii la Golden World Awards Gala, organizata de IPRA (Organizatia Internationala de Relatii Publice) si ocupa locul 15 in topul natiunilor cu aproximativ 70000 de conturi.
BCR si-a deschis un centru bancar platforma, iar Centrul Medical Unirea un sediu medical "CMU Virtual".
Se pot vizita majoritatea obiectivelor Bucurestiului: Ateneul Roman, Muzeul de Istorie, poti chiar sa patinezi in Piata Revolutiei etc, Virtual Bucharest reprezentand tocmai asta: o replica tridimensionala a capitalei in lumea virtuala, care isi propune sa reuneasca intre granitele sale comunitatea romaneasca.
Iti faci un cont in care avatarul tau - ca tot e nebunia asta cu James Cameron - iti seamana intru totul fizic si are toate coordonatele tale.
Din puncteul meu de vedere, e un pic cam mult cyberworld pentru mine, but this is what the future tastes like :)
In plus, toate metropolele care se respecta, toate muzeele si obiectivele au deja de cativa ani buni o reprezentare in Second Life, deci presupun ca era momentul sa ne aliniem si noi la tendinte. Iar utilizatorii vor descoperi cu interes ca si in lumea virtuala totul se intermediaza cu...bani :)

Just Google it!

Google nu este doar un motor de cautare, este un motor de suflet: Google semnifica imbogatirea cunostintelor mele zilnice din absolut orice domeniu, fara sa am nevoie de pregatire de specialitate in prealabil sau de un permis la biblioteca. Google m-a ajutat sa dau la facultate, sa caut oportunitati de burse in afara, sa ma apuc de feng shui cand eram prea stresata in timpul examenelor. Cu Google m-am gandit prima oara sa ma angajez si am gatit prima reteta de pui din viata mea.

Nu imi pot imagina viata mea fara Google.

Si exact asta au reusit sa redea oficialii Google in reclama din timpul campionatului Superbowl: este o reclama geniala, pentru ca geniul tine de simplitate si de efect (cel putin asa sustinea si Einstein in Teoria Relativitatii cand a reusit sa redea relatiile complicate, de kilometri de pagini, dintre masa atomilor si energia undelor prin genialul E=mc2 )

Google e un copil recent al lumii cibernetice: s-a nascut de-abia in 1995, in camera de la Universitatea Stanford a celor 2 studenti de atunci, Larry Page si Sergey Brin. Viziunea pentru noua inventie a fost simpla si de efect, deci tot geniala: Google s-a dorit a fi "motorul de cautare perfect", sau potrivit spuselor lui Page "cel care intelege exact ceea ce vrei sa-i transmiti si-ti da exact ceea ce vrei sa primesti". In 5 ani avea sa realizeze 5 milioane de cautari pe internet in fiecare zi, iar in mai putin de 10 ani a reusit sa-i faca pe cei 2 multimiliardari, facand dovada marimii ambitiei lor. De altfel, denumirea de Google vine de la "Googol", termenul matematic pentru 1 urmat de 100 de zerouri [sic! Politehnica]

Revenind la reclama de anul acesta din timpul Superbowl, 1 minut de publicitate i-a costat pe cei de la Google 5 milioane de dolari. Superbowl este intr-adevar evenimentul cu cea mai mare audienta din State si a atras anul acesta 100 de milioane de telespectatori. Neobisnuit este demersul companiei de internet, care a recurs de foarte putine ori la reclame televizate pentru promovare.

Oricum, pe mine m-a incantat ceea ce a iesit, din 2 motive repetitive: simplitate&efect:

My Blueberry Nights

Mi-am dorit sa vad "My Blueberry Nights", pentru ca nu stiu cum de mi-a putut scapa in 2007. Are o distribuite super: magneticul-specialul de Jude Law, Norah Jones, Natalie Portman, Rachel Weisz.
Cum probabil majoritatea dintre voi l-ati vazut, nu o sa las decat niste citate.

Din film:

Elizabeth: I guess I'm just looking for a reason.
Jeremy: From my observations, sometimes it's better off not knowing, and other times there's no reason to be found.
Elizabeth: Everything has a reason.
Jeremy: Hmm. It's like these pies and cakes. At the end of every night, the cheesecake and the apple pie are always completely gone. The peach cobbler and the chocolate mousse cake are nearly finished... but there's always a whole blueberry pie left untouched.
Elizabeth: So what's wrong with the blueberry pie?
Jeremy: There's nothing wrong with the blueberry pie. Just... people make other choices. You can't blame the blueberry pie, just... no one wants it.


Elizabeth: How do you say goodbye to someone you can't imagine living without? I didn't say goodbye.
Elizabeth: I didn't say anything. I just walked away.

Elizabeth: It took me nearly a year to get here. It wasn't so hard to cross that street after all, it all depends on who's waiting for you on the other side

Jeremy: A few years ago, I had a dream. It began in the summer and was over by the following spring. In between, there were as many unhappy nights as there were happy days. Most of them took place in this café. And then one night, a door slammed and the dream was over.

Elizabeth: I thought about what Arnie said, about the sobriety chips. How to focus your attention on something else, in order to cure your addiction.

Elizabeth: You know, I came here the night I left, but I didn't make it pass the front door. I almost walked in, but...I knew that if I did, I would just be the same old Elizabeth. I didn't wanna be that person anymore.

Everybody's Fine

Iar al 2lea film vazut pe Normandia a fost "Everybody's fine", cu Robert de Niro, Drew Barrymore si Kate Beckinsale.

Care a fost mai ok.

N-as putea spune ca este genul de film pe care l-as revedea, dar a fost un film bun: o lectie de viata, o poveste de viata reala, autentica si poate de aceea si cu accente de dramatism. In fond, viata nu e o comedie decat la Hollywood.

Un film bun. Si cotat de americanii de pe IMDB doar cu 7.1 ... inca o data, ameicani tampiti! Pai cum ii dai aluia cu catzalu' cu 1 punct mai mult si lu' bietu' Robert de Niro, bolnav de plamani, cu atac de cord, ramas vaduv si cu 4 copii care il paseaza la inceput de la unul la altul....7.1?!?!! Pentru asa ceva chiar se vede de la o posta ca nu esti european si esti poporul lui Obama!

Frank Goode -Robert de Niro - ramane vaduv. La o varsta destul de inaintata si bolnav, isi doreste sa ii stranga pe toti cei 4 copii ai sai in jurul mesei, in casa parinteasca si sa reuseasca sa se apropie de ei, sa aiba aceeasi legatura pe care acestia o aveau cu mama lor.

In ultimul moment, toti 4, dar absolut toti, inventeaza scuze pentru care nu pot veni la masa.

Deci Frank se hotaraste sa le faca tuturor pe rand, cate o vizita, chiar daca trebuie sa se deplaseze din New York pana in California, in Las Vegas si tot asa... de fiecare data insa, revederea cu cate un copil e dureroasa: copiii nu au timp de el si nu pot sa il gazduiasca pentru mai mult de o noapte. Sau este dureroasa din punctul sau de vedere ca tata: isi doreste ca, oricat de putini apropiati ar fi, macar sa aiba siguranta fericirii copiilor sai; un vis care i se spulbera treptat.

Mi-a placut cum a gandit scenaristul ecoul discutiilor tata-copii purtate in sufletul parintelui: de cate ori Franh se gandea, in sinea lui, la o discutie cu Amy, David, Robert sau Rosie

avea imaginea lor de cand erau mici si ii spuneau in cele din urma tot, fara sa ii ascunda nimic.

Un film cu actori buni, bine jucat, cu scene bine legate intre ele. Lipsa concreta de actiune intermediaza, de fapt, conturarea fina, in detaliu a portretului psiho-social al personajelor. Personaje bine conturate, pana in cel mai mic detaliu. Nu este vorbea despre genul de personaje cu caracter general in care oricine s-ar putea regasi: nu, in "Everybody's fine" avem de-a face cu personaje puternic individualizate si interesante prin autenticitatea lor.

Nominalizat la Golden Globes.

Enjoy!

Hachiko: A Dog's Story

Am vazut ieri pe Normandia 2 filme. Unul dintre ele era "Hachiko, A Dog's Story". Mi-am downloadat filmul asta pentru ca era cu Richard Gere si m-am gandit ca va face o figura frumoasa. Intr-adevar, Gere a jucat bine: nici n-aveau cum sa stea altfel lucrurile.
Filmul? Nu-l recomand. Nici macar iubitorilor de caini.
Vedeti, din categoria marilor amatori de filme fac parte 2 tipuri de persoane: prima, care critica tot si este extrem de circumspecta la orice film nou aparut pe piata. A doua, care este mult mai toleranta si incearca sa transforme orice tip de film intr-o experienta frumoasa, relaxanta, daca e posibil intr-o noua initiere. Eu fac parte din a doua categorie. Ceea ce vrea sa insemne ca "Hachiko" chiar este o mare dezamagire.
Bazat pe o poveste reala, filmarile s-au facut mai mult ca pentru un documentar despre cainii din rasa Akita, nu ca o transpunere artistica. Din cauza asta nici nu-mi pot aminti mai mult de una-doua scene emotionante. Si nici nu-mi pot explica de ce pe IMDB e cotat cu8.1!!! Americani tampiti!
Subiectul pe scurt al filmului este ca, intr-o seara, profesorul Wilson de dansuri gaseste in gara un catelus pierdut pe care il si adopta pana la urma, in ciuda refuzurilor initiale ale sotiei. Intre stapan si caine se creeaza o legatura atat de speciala, incat cainele, Hachiko, il conduce pe stapanul sau la gara sa ia trenul spre locul de munca in fiecare zi - si il asteapta tot zilnic la aceeasi ora fixa, pentru a se intoarce impreuna acasa. Cainele isi indeplineste datoria mereu, timp de peste 10 ani, automatizat parca, chiar si dupa ce profesorul Wilson sufera un atac cerebral si moare.

Nebunie & Geniu

Mi-am propus pentru luna Februarie sa renunt sa mai accesez siteul celor de la Realitatea. Dintr-o serie de motive despre care voi avea alta data dispozitia necesara sa vorbesc.
Important e outcome-ul: nu am reusit :)
In schimb, ca sa imi rasplateasca fidelitatea dependenta, Realitatea m-a gratificat cu un articol foarte interesant: "Oamenii de ştiinţă au descoperit pentru prima oară dovezi clare că geniul are o legătură foarte strânsă cu nebunia."
oamenii-de-stiinta-fac-legatura-intre-creativitate-si-nebunie

Cu toate ca articolul e realizat cam rudimentar si fara informatii suficiente, e bine ca se pun lucrurile la punct. Si ca se insista si asupra faptului ca, oricat de mult le-ar placea oamenilor in anumite momente ale vietii sa se simta macar o secunda geniali, nu pot accepta si ideea unei baze schizofrenice pentru comportamentul lor. De fapt, cati ar putea sa o accepte asa de senini?
In continuare, am facut o mica munca de research cu ajutorul binecuvantatului Google -una dintre inventiile care ma fac sa iubesc pur si simplu omenirea- si iata ce a mai aparut din Google-ul cu surprize:

Geniul si nebunia sunt determinate de aceleasi gene

si va recomand si un film: "A Beautiful Mind", cu Russel Crowe, povestea unui profesor universitar care ia premiul NObel in Economie, dar trebuie sa se lupte de-a lungul intregii vieti cu schizofrenia. Premiat cu 4 premii Oscar si 4 premii Golden Globes.

Grey Gardens

Regizor:
Michael Sucsy
Scenaristi:
Patricia Rozema
Michael Sucsy
Genul:
Drama / Biografie
Durata:
104 minute
Rating:
n/a
Premiat cu 3 premii Emmy si cu 2 premii Golden Globes.


Tocmai am vazut Grey Gardens, in interpretarea celor 2 actrite care mi-au taiat respiratia: Drew Barrymore si Jessica Lange.
Grey Gardens este realizat dupa fapte reale si spune povestea celor 2 Edith Beale, mama si fiica, aduse in atentia presei in anii '60 pentru ca, rude de gradul I ale reginei elegantei Jackie Kennedy (matusa si verisoara), traiau intr-o mizerie si degradare la cel mai avansat nivel in ceea ce odata se numise conacul Grey Gardens.
Filmul mi-a rupt sufletul in bucatele si dupa aceea le-a cules, la loc, ca sa pot discerne la final intre drama tulburatoare prezentata si jocul fara egal al celor 2 mari actrite.
Totul a pornit, la sfarsitul anilor '30: Edith Beale jr. trebuie sa-si faca debutul in societate in New York pentru ca, ulterior, sa i se poata aranja o casnicie prospera care sa ii scape pe parintii sai de obligatia de a o intretine, mai ales intr-o perioada in care America era ingenuncheata de criza. Tatal sau, avocatul Phelan Beale, are o situatie economica foarte buna, insa este obligat de contextul economic sa mai faca reduceri de buget; casnicia cu nevasta sa schioapata, din cauza amantei acestuia, dar in primul rand datorita infidelitatii sotiei si atitudinii ei extravagante.
Dar Edith cea mica nu vrea sa isi faca debutul in societate si sa se marite, ea are asteptari mult mai mari: vrea sa devina actrita si dansatoare, sa aiba cariera unei stele de cinema. Pe parcursul vietii, va fi insa sabotata de parintii ei care considerau aceasta profesie "dezonoranta si superficiala" si de mama sa care se incapataneaza sa nu o lase sa isi faca o viata separata in New York, ci vrea sa o retina langa ea la Grey Gardens. Un comportament care deviaza din ce in ce mai mult de la parametrii normalului si se scufunda in dezechilibru mintal, mizerie, autoizolare, saracie.

Lavazza

Afara ninge cum chiar nu am mai vazut niciodata in Timisoara. Ninge ca in Cluj :) cu fulgi mari, cu viscol si frig, ca in putinele vizite pe care i le-am facut iarna lu' Zica :)
Sunt in camera si beau cafea.
Ce ador: cafeaua. Cafeaua cu prietenii, cafeaua in Unirii sau cafeaua in fata laptopului. Imi place intimitatea dintre mine si cana mea de cafea. Imi place contrastul dintre liniste si explozia fierbinte de viata din cana de cafea. Cafeaua poate sa iti spuna atat de multe secrete..
Ce imi place: sa imi insotesc cafeaua de o poveste. Care sa ma mai inalte un pic, sa imi mai lipeasca un fulg de aripa: pentru azi aleg povestea spusa de un set de fotografii. Calendarele Lavazza, caci despre ele este vorba, mi se par pur si simplu fabuloase! Sunt cele mai reusite calendare din lume, surprind de fiecare data prin cea mai originala viziune de reinterpretare a unui mit, de regula care sa aiba de-a face cu traditia italieneasca. Lavazza ridica fotografia la nivelul unui regal de arta. Si din fericire, fac ca asta sa aiba legatura cu o cafea. Uitati de Peroni, uitati de Pirelli: uitati-va la magia soptita de calendarul pe 2008 si cel de pe 2009 de la Lavazza! Aparent, conceptul ar fi sa te si uiti la poze printre aburii aromati ai unei cesti de...cafeaaaa! Uitati si de faptul ca data in sine a expirat. Ce mai conteaza?
2008 Calendar

2009 Calendar

2005 Calendar

2004 Calendar

Si la cat de entuziasmata sunt - si dupa psihologia clasica a omului entuziasmat care are absurdele pretentii ca tuturor sa le placa ceea ce ii place si lui si cu aceeasi intensitate- as fi teribil de incantata sa vizionati TOATE calendarele :))
Pana atunci, doar o mostra din 2005, una din 2004 si 2008

Christine Valmy: Eu sunt mama cosmeticii in America

Azi propun....un articol. Un articol din Revista Tango, construit in jurul Christinei Valmy. Voi stiati cine e Christine Valmy? Ei bine, eu nu! Asa ca v-o propun: inca un exemplu feminin romanesc de curaj, eleganta, autodeterminare, dospit in Romania postbelica si emigrat spre alte tari, unde autodeterminarea devine un scop si viata privita ca lupta poate sa iti aduca si niste rezultate frumoase. Un exemplu din putinele ramase.
Pe mine m-a impresionat foarte mult. Si mi-a placut aura acestei Christine Valmy de romanca fina, crescuta intr-una din epocile nobile ale istoriei nationale; aura de luptatoare, spiritul de inovatie, lectia de a pivi in sus, spre cer.
Inca un scenariu de viata care sfideaza Hollywoodul, inca o lectie de antreprenoriat imbogatit cu vise. Si cand te gandesti ca motorul principal a fost respingerea sociala, teama, frustrarea, lipsa de bani si de dragose, emigrarea....si o mare pasiune: cosmetica.
Un articol perfect pentru o zi de Duminica in care voi, doamnelor si domnisoarelor, va faceti timp de pedichiura in timp ce stati cu fasia de ceara lipita pe gambe si cu prosopul umed cu masca de par in cap. Si visati :)


Christine Valmy: Eu sunt mama cosmeticii in America

Citate:

"Am fost foarte strict crescuta. La 23 de ani m-am maritat, dar doar civil, pentru ca nu era gata rochia de mireasa. In ’45 nu se mai gasea nimic in tara asta. Mi-am luat o olanda, dar n-am vrut sa se vada ca e un bumbac banal si nu ceva mai pretentios si am dat-o s-o brodeze, dar brodatul mi-a intirziat cu o luna si jumatate nunta. Ei, si in luna asta, desi eram casatoriti, trebuia sa vin acasa la opt seara."

"Am facut doi ani si ceva Dreptul, dar in al treilea an, adica in ’49, s-a intimplat ceva. Eu umblam cu vulpe argintie si bineinteles ca m-a luat in vizor comitetul de studenti. Am aflat si eu ca cei din comitet avusesera o discutie despre mine si m-am dus apoi sa-mi iau un palton bej, modelul „Partizana“. Dar lumea imi spunea ca mi-oi fi schimbat eu hainele, dar nu pacalesc pe nimeni."

"Ma iubea si mie mi se parea grozav sa ma iubeasca cineva. Nu mi-am inchipuit, in schimb, ca trebuie sa iubesc si eu! Am avut o fetita imediat, care m-a multumit foarte mult. Cind am ramas insarcinata, in ’49, tatal meu n-a vorbit cu mine sase luni. Pe vremea aia se zvonea ca incepe razboiul si vin americanii. Si tata imi spunea: „Ce-o sa faci tu cu copilul? Unde o sa fugi tu cu el? Nu face copil acum, asteapta!“. "

"Era un cizmar pe Academiei, care facea niste bijuterii de pantofi. Iti spun drept, traind in Romania de atunci si traind si in Romania de azi, am un regret imens pentru tara care a fost si nu mai exista acum. Dumitrescu asta facea niste pantofi, nu cred ca aveau mai mult de 15 grame. Dac-ai sti si cum era atunci pe Lipscani! Numai femei elegante cu haina de vulpe! Cind vad halul in care a ajuns Romania, pentru mine e chiar o lovitura!

Tango: Dar e mai bine acum decit inainte de ‘89!

CHRISTINE VALMY: N-am fost atunci aici, dar e acelasi lucru: murdaria, nesimtirea, faptul ca trec oamenii pe linga un gunoi si nu-l ridica nimeni. Rautatea nu exista cind traiam eu aici. Nu mai este deloc Romania pe care o stiam eu!

Tango: Mai avem nevoie de ceva timp, ca sa ne revenim de pe urma comunismului.

CHRISTINE VALMY: Mie mi-e foarte frica ca nu vom deveni o tara europeana, ci devenim un fel de Siria sau Liban. Ma inspaiminta faptul ca aici exista bine mersi mentalitatea barbatului ca el e seful si mentalitatea femeii ca ea este sclava. Exista modul cum se cresc copiii, exista modul cum se vede viata.

Tango: Si cum se cresc copiii? Cum se vede viata?

CHRISTINE VALMY: Prost! Aici, un copil nu are nici un fel de obligatie, trebuie tot timpul sa i se dea. Fata mea are doi baieti. Cind aveau 5 ani ii puneam sa impacheteze si ii plateam pentru asta. In America, copiii, odata intrati la facultate, nu mai stau acasa cu parintii. Aici stau perpetuu acasa, pe capul parintilor. Astea sunt mentalitatile si nu vrea nimeni sa le schimbe. Uita-te la femeia de prin sate. Are 35-40 de ani si n-are dinti in gura. Cind se mai schimba oamenii?

Cite generatii sa mai treaca? Cel mai mare cusur al romanilor este ca au impresia ca stiu tot, nu vor sa invete nimic."

"Sa-ti mai dau un exemplu: eu am platit pentru prima iluminare a bulevardului Magheru, de Craciun. Si pentru a doua, si pentru a treia. Am zis sa aduc putina bucurie in sufletele oamenilor. Dar, cum au fost date jos becurile, au si disparut. Au fost furate, pur si simplu. Apoi, anul viitor, cumparam altele, le atirnau si, imediat ce le dadeau jos, iar dispareau. Si nimeni nu stia nimic. Asa e in Romania!"

"Barbatul meu era contabil. Dupa sase ani de casatorie, si-a gasit o tipa si m-a lasat. Acum, daca privesc inapoi, mi-a facut cel mai mare serviciu pe care putea sa mi-l faca. Dar atunci nu simteam asa."

"Stiam filmele americane cu artistele care aveau ten fin si frumos. De unde sa fi stiut eu ca se punea o sita deasupra, ca sa arate pielea impecabil?! SUA erau numarul unu aproape in orice domeniu, ma gindeam ca cine stie ce-o fi in cosmetica! Da de unde! Nu era nimic! Luasem cartea de telefon si nu exista decit „make-up“. M-am certat cu ei vreo 5-6 ani ca sa-mi bage si mie categoria „skin care“."

Azi propun...o regizoare: Chris Simion

Azi propun....o regizoare. Si cum Romania nu are nevoi de actori noi, cat de regizori noi, si buni, conform opiniei generalizate din lumea artistica, e un experiment interesant, zic eu.
De ce de regizori: pai simplu...spune-mi cate nume de actori talentati romani iti vin in minte...ee, te poti gandi la 10-15, nu? Acum spune-mi 3 nume de regizori...[Blank]. De ce nu mai exista film romanesc, de ce nu mai exita taetaru romanesc de secol 21? In primul rand, lipsa de fonduri, dar in al doilea rand - si mai dureros ca primul - pur si simplu nu are cine sa mai scrie piese, scenarii care sa fie jucate!! Suntem un popor orfan de scenaristi si de regizori! O mana de figuranti tot mai gasesti, daca te incapatanezi si de actori autentici, dar ce sa joace si ei?
Chris Simion este o tanara (cu toate ca numele te poate induce in eroare) care promoveaza teatrul independent si a ajuns, astfel, destul de departe: ea este cea care a regizat "Dragostea dureaza 3 ani", "Copilul divin", "Maitreyi" si s-a plimbat cu "Scaunele" lui Eugen Ionescu in turneu international. A colaborat cu Maia Morgenstern pentru ca marea actrita o admira, si mai mult pro-bono.
Chris Simion afirma ca "meseria mi-a adus mai multe bucurii decit viata personala, si mi-o respect. Con­si­der ca daca as trada-o, s-ar razbuna."
Ce perspectiva! Niciodata pana acum nu mi-am pus problema divizarii, alegerii: care mi-a adus mai multe bucurii, mai multe impliniri? Pentru ca eu, intr-o naivitate nespecifica tardivei varste de 22 de ani, integram meseria in viata personala. Si rau faceam! Pentru ca asa mi-am creat falsa impresie ca uneori nu merge nimic, cand de fapt, ca in jocul de bile, lasam evenimentele negative ale unei parti sa produca ecou si in cealalta parte. E mult mai intelept sa nu asociezi pestii cu acvariul, nu?
Ce bine: acum imi dau seama ca viata personala e ok, meseria e insa inecata in mocirla. La voi cum e?


Chris Simion si TEATRUL ca un drog

Citate:

"Unii oameni au norocul de a-si iubi cu pasiune mistuitoare, mai mult decit orice, profesia."

"Separ foarte clar chestiile astea si, pina una-alta, meseria mi-a adus mai multe bucurii decit viata personala, si mi-o respect. Con­si­der ca daca as trada-o, s-ar razbuna."

"Imi place sa plec de la dramatizare, nu de la dramaturgie, sa incerc sa gasesc romane care corespund cu problematica actuala si sa le adaptez scenic. Asta e o conditie. A doua con­ditie e sa contina o tema interesanta pentru spectatorul de astazi. Ma pun permanent in pielea celui care plateste bilet, vine la teatru si vrea sa vada o chestie cu care sa interactioneze afectiv, intelectual. Daca vine la spectacolul meu si nu-l emotionez cu nimic, mai bine nu-l aduc acolo. Apoi, ma obsedeaza de cind eram studenta combinatia asta intre sunet, lumina, proiectie, coregrafie – spectacolele mele contin majoritatea acestor ingrediente. Mai este interactiunea cu publicul, care iarasi e o obsesie a mea de la primul spectacol, si care cred ca o sa ma urmareasca permanent. Dar strict ca tema­tica, n-as fi capabila sa montez… Apus de soare. Decit daca as vrea sa fac spectacolul pe post de somnifer. N-as putea sa ofer publicului decit chestii in care cred, care ma obsedeaza, ma framinta, sint vii."

"Ce sa-ti spun? Dragostea tine cit vrei sa tina, dupa parerea mea. De asta e si altfel de la caz la caz, nu exista o reteta. Bio­lo­gic, evident ca exista un moment in care adrenalina nu mai e atit de prezenta, dar afectiv tine cit vrei. De asta mai vezi pe strada batrinei tinindu-se de mina."

"Acolo[India] am vazut ce inseamna saracie, la modul concret. Faptul ca am intilnit oameni care traiau pe strada, care nu aveau haine pe ei, erau infasurati in pinza si erau murdari, dar stiau sa zimbeasca si aveau o privire atit de vie si atit de puternica, m-a impresionat! De fapt, acolo mi-am dat seama cit de putin importanta e partea ma­teriala a vietii si ca poti sa fii fericit chiar daca n-ai cu ce sa te incalti, ca poti sa apreciezi fie­care secunda chiar daca n-ai o haina pe tine. Filosofia lor de viata e foarte diferita de cea europeana. Acolo am invatat sa zimbesc. De atunci, de fiecare data cind am momente de dispe­rare, mi-i amintesc pe oamenii aia saraci care nu aveau problemele pe care le avem noi."

Ask as if given :)