Hachiko: A Dog's Story

Am vazut ieri pe Normandia 2 filme. Unul dintre ele era "Hachiko, A Dog's Story". Mi-am downloadat filmul asta pentru ca era cu Richard Gere si m-am gandit ca va face o figura frumoasa. Intr-adevar, Gere a jucat bine: nici n-aveau cum sa stea altfel lucrurile.
Filmul? Nu-l recomand. Nici macar iubitorilor de caini.
Vedeti, din categoria marilor amatori de filme fac parte 2 tipuri de persoane: prima, care critica tot si este extrem de circumspecta la orice film nou aparut pe piata. A doua, care este mult mai toleranta si incearca sa transforme orice tip de film intr-o experienta frumoasa, relaxanta, daca e posibil intr-o noua initiere. Eu fac parte din a doua categorie. Ceea ce vrea sa insemne ca "Hachiko" chiar este o mare dezamagire.
Bazat pe o poveste reala, filmarile s-au facut mai mult ca pentru un documentar despre cainii din rasa Akita, nu ca o transpunere artistica. Din cauza asta nici nu-mi pot aminti mai mult de una-doua scene emotionante. Si nici nu-mi pot explica de ce pe IMDB e cotat cu8.1!!! Americani tampiti!
Subiectul pe scurt al filmului este ca, intr-o seara, profesorul Wilson de dansuri gaseste in gara un catelus pierdut pe care il si adopta pana la urma, in ciuda refuzurilor initiale ale sotiei. Intre stapan si caine se creeaza o legatura atat de speciala, incat cainele, Hachiko, il conduce pe stapanul sau la gara sa ia trenul spre locul de munca in fiecare zi - si il asteapta tot zilnic la aceeasi ora fixa, pentru a se intoarce impreuna acasa. Cainele isi indeplineste datoria mereu, timp de peste 10 ani, automatizat parca, chiar si dupa ce profesorul Wilson sufera un atac cerebral si moare.