Ploua, ploua, ploua...

Ploua, ploua, ploua in Timisoara...zici ca s-au rupt cerul si norii si au inghitit toti porumbeii care ma fixau cu ochii mariti, sticlosi la ferestra cand eliberam primul cascat si prima intindere din tot corpul dimineata.
Ma uit pe geam la frunzele ingalbenite, facute covor. Au fost invinse. Ma uit la galbenul lor bolnav, la scoarta alba a mestecenilor intrati in camasa de forta si la cerul gri. Ma uit apoi la mainile mele care tasteaza si la Dell-ul negru-mat, imperturbabil care va spune povestea ploii care a inecat, se pare si planurile mele.
De sus din cer, m-a plouat si pe mine, intr-una din zile, fix in crestetul capului. Asa ca toate ideile si proiectele din interiorul capsorului meu s-au facut barcute de hartie si au inceput sa alunece in flota, fluvial, in jos-in jos ..pe Apa Sambetei. Tot am vorbit cu Aleca sa ajung la Iasi...si se pare ca nu o s-o mai fac: pentru un weekend, sa materializezi un drum de 14 ore cu trenul dus - 14 ore intors...c'e un impossibile!
Vrem sa ne reapucam de improvizatie: corpul meu o cere contorsionist din toate tendoanele si tegumentele - si deocamdata nu mai avem sala anul asta, nu mai avem locatie.
Am incercat sa mai fentez Politehnica cat am putut: nu se va putea; cu profi care ne informeaza ca scuza ca lucrezi nu mai merge si ca "firmele ar trebui sa isi ralieze programul lor dupa cel al institutiei noastre(!!!)", cu laboratoare care nu mai pot fi recuperate nici macar la finalul semestrului, cu laboratoare care se pot recupera numai in cadrul aceleiasi zile - de obicei, perfect, de luni sau vineri - numai in limita locurilor disponibile, dar vai! "nu exista locuri disponibile, Politehnica a trebuit sa reduca numarul de grupe si sa va condenseze mai multi intr-o subgrupa, ca e criza si la noi!"
Am vrut sa-mi fac abonament la teatru si inca nu am cu cine sa merg.
Trebuie sa ma apuc de Proiectul cu Procesoare si imi vine sa vomit. Trebuie sa cumparam programator si senzor de temperatura, se pare.
Ma uit la taste, la degetele mici si revin la viata: la mine in camera e viata....e Pufuleatza mea din glastra vesnic verde si intepata..miroase tot timpul frumos a proaspat, a mini-vegetatie, a oxigen. Mai miroase in camera mereu, a curat si a cafea. E peretele meu de camin personalizat cu taieturi din reviste, cu post-it-uri motivationale, calendarul de dezvoltare personala de la Competent Consulting, lipit cu scotch peste niste foste gauri in zid, rochii din revistele de moda insirate in coltul din dreapta-sus, inimioara rosie parfumata atarnata de oglinda, reclame la cappuccino, parfumuri si Paris. E frigiderul meu cu magneti de la Brasov, din Grecia, de la Szeged si cu 3 magneti Coca-Cola "Fabrica de fericire" ramasi de anul trecut de la Lisandra. Si cu pixul magnetic. Atata viata curge bi-directional, dinspre si inspre camera asta!
Inchei cu poezia lait-motiv a vietii mele. Noi oamenii avem toti micile noastre deraieri din conventional, care ne fac speciali si ne individualizeaza. Intotdeauna am privit ciudateniile personale, ca pe o metamorfoza a amprentelor digitale din plan fizic, transpuse in gama variata, psiho, a spectrului uman.
Ei bine, unul dintre fixurile mele care striga "Theo!" pe oriunde m-as afla e poezia "In luna lui Marte" de Nichita Stanescu. Poesia asta...o simt parte din mine, ca si cum mi-as simti ochiul drept.
Nu stiu daca v-am spus ca m-am nascut pe 31 martie. Nu stiu daca stiti si ca pe 31.03.1933 s-a nascut Nichita Stanescu. Care are locul sau de top in galeria poetilor mei preferati.
Asa ca nu stiu de ce si cum, dar intotdeauna am avut delirul absurd de a-mi adjudeca poezia asta de parca as fi scris-o eu. Caci fiecare vers, fiecare virgula, toate cele 12 cratime sunt...eu. Daca mai tineti minte filmul "La vie en rose", la auzirea melodiei "Je regrette rien", Edith Piaf incepe sa strige cu toata slabiciuna corpului sau muribund: "C'est moi! C'est moi!". Momentul decisiv in care ea alege sa interpreteze cantecul, dupa ce alti sute de compozitori nu avusesera nicio trecere in fata ei cu sutele lor de melodii. "Je regrette rien" insemna, pentru Edith Piaf...Edith, la Mome Piaf. Era ea, esenta ei, curajul si nebunia din viata personala in fiecare vers, in fiecare nota.
Prin sinonimie, "Ploaie in luna lui Marte" echivaleaza cu...Theo, cea aparuta tot in Martie. C'est moi!
Daca citesc ce am tastat mai inainte, suna cel putin dement. Insa, spus la modul cel mai simplu, e adevarat. Altfel cum s-ar putea explica faptul ca venirea lui Martie are pentru mine, an de an, efectul unei incantatii magice? E un mister delicios ce se petrece cu un Berbec la inceperea lunii in care e nascut: parca puteri mistice vin din toate colturile Universului si ma reinvata sa iubesc, sa lupt, sa vreau, sa am energie, sa rad, sa plang, sa cad, sa ma ridic. E o furtuna de emotii in culorile turbate ale Primaverii.

In fine, e toamna, e octombrie - si chiar daca versurile sunt dedicate lunii a 3a din an, inca o data, ele se muleaza perfect pe firul meu biografic. Ca sa fie nebunia deplina, voi comenta liniile care mi se par mie relevante aici, ca in C++. In fond, se programeaza sufletul meu.


Ploua infernal, //intr-adevar, e rupere de nori in TM
şi noi ne iubeam prin mansarde. // stau la ultimul etaj din camin, un fel de mansarda spre cer
Prin cerul ferestrei, prin cerul oval, // la mine e cerul patrat al ferestrei
norii curgeau în luna lui Marte. //curg, curg, in Octombrie

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă. //ca si peretii mei nelinistiti :)
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă. //miscari revolutionare, interioare

O să te plouă pe aripi, spuneai, //deocamdata si zborul meu spre ceruri inalte e plouat
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.// globurile, simbol al perfectiunii personale casante
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.//intotdeauna apar pene noi pentru orizonturi noi

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia. //asa incercam toti sa ne-naltam peste noi si sa fugim de inadecvare
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?... //va intreb si eu

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

//no further comments