"Jurnalul" Oanei Pellea

Dupa atatea saptamani si atata blog-pauza, e vorba de Oana Pellea. Trebuia sa fie vorba si de ce a ramas nescris, in urma: de maestrul Dinica, de renuntare, asteptari, cautari. De impro si formarea din noiembrie, de vehi revederi, vechi prietenii; de cheful cu inginerii, de astrograma natala care ma obesedeza recurent in ultimul timp, de muzica Alexandrinei, de icebergradio.

Azi e vorba doar de Oana Pellea: si de bucuria pe care reuseste sa mi-o faca. Atat. Despre ea, omul din spatele Jurnalului, pus in fata copertii cu mainile si sufletul deschis.

Humanitasul imi vinde un teanc de foi cu portretul unei femei la 40 de ani, tunse scurt, pe coperta: de fapt vinde cate o bucata de carne vie din carnea Oanei, din spiritul fantomatic al lui Amza Pellea, fiecarui cumparator dispus sa schimbe 28 de lei pe cate un franjur de suflet...

Ma impresioneaza pana la lacrimi Oana Pellea: ma obsedeaza gandul ca l-a cunoscut pe Nichita Stanescu si a putut sa scoata un CD cu interpretarea elegiilor lui. Ma obsedeaza gandul ca l-a avut mentor pe Stefan Iordache si apropiat pe Gheorghe Dinica: unde e Romania azi? De ce s-a amputat imaginea cartografica a pestelui romanesc: ii lipsesc stelele din ochi, din capul de deasupra norilor, ii lipsesc luminile scenei. Unde e teatrul romanesc, cu salile goale si bilete la pret de shaorma....nevandute?

Da, are dreptate Oana Pellea: azi stiu mai bine ca oricand ca teatrul e un privilegiu si ca da, teatrul nu e pentru toti.

Atatea imagini vizuale imi bantuie prin creier cu o frecventa mai mare decat aceea cu care trebuie sa bantuie si tastatura: din 10 cuvinte din Jurnal, simt ca 1 e al meu: cand o sa ma opresc cu halucinatiile astea? Cand o sa incetez sa cred ca franturile din vietile altora trebuiau sa fie ale mele si sunt ca ale mele? E "poezia poetului care starneste poezia intima a fiecaruia", cum zicea Nichita, sau e mai mult de atat?

Imi place sa trec cu Jurnalul in mana prin procesul de transformare al Oanei: prin ingropare, prin durere, prin purificare si suferinta: stiu ca daca citesc despre Domnica si despre batalia incredibila cu boala - vad relatia dintre mine si mama; vad totul mai clar ca oricand;

Stiu ca ma bucur si eu de fiecare pahar cu apa, soare, de fiecare frunza de castan galben.

Am cumparat revista "Femeia" cu Oana Pellea pe coperta: "Fiecare intelege ceva pe lumea asta". Pentru asta am si cumparat-o, de fapt. Imi place articloul din EVZ despre ea; cel mai reusit articol dintre toate mi se pare, de fapt,cel din Evenimentul Zilei. Imi plac comentariile cititorilor articolelor de pe net despre ea. Le citesc, recitesc si le voi reciti. Si imi place sa cred ca daca imi va citi cineva postarea asta, va da click pe linkul de mai jos si linkurile deschise in pagina repectiva.

http://supravietuitor.wordpress.com/2009/06/04/jurnalul-oanei-pellea/


Si ca sa reiterez conceptul meu cu "Mots du Jour":

"Primesc zeci de e-mailuri. Multumesc tuturor. Toti spun ca se regasesc in Jurnal. Ca au plans si ras impreuna cu mine. Jurnalul nu e trist, nu e vesel. Multa lume imi spune ca a plans citind Jurnalul. Lumea nu lacrimeaza pentru ca e o carte trista. Eu nu sunt un om trist.
Lumea lacrimeaza pentru ca ne-am dezobisnuit sa ne regasim. Sa citim sau sa auzim lucruri normale. Banale, dar adevarate. Intamplari si sentimente in care ne regasim. Jurnalul nu are absolut nimic spectaculos. Cel mai mare compliment e ca oamenii imi spun: „si eu gandesc asa... Parca am scris eu.“ Jurnalul e o stare a unui spirit numit intamplator Oana Pellea. Am scris despre lucruri ce fac parte din Adevarul meu."

"E-mailul unei fete de 22 de ani ce si-a pierdut tatal si care imi spune: „Eu am razboi cu Dumnezeu, cum ati avut dumneavoastra cand l-ati pierdut pe Amza, dar datorita Jurnalului o sa incerc sa ma reimprietenesc cu Dumnezeu... incerc... nu promit.“ Ca e vorba de Dumnezeu, de viata, de constientizare, de amintiri, de tristeti si bucurii. Nu imi pare rau ca am acceptat publicarea jurnalului. Este una dintre cele mai frumoase experiente ale vietii mele. Pentru ca iata, provoaca ceva."

"Viata e pe zile! Mi-a spus mama razand in hohote, in ultima zi pe pamant! Nu-ti face planuri mari! Bucura-te de secunda! Bucurati-va de secunda si cine mai intelege si ca secunda este indumnezeita... cu atat mai bine!"

"De cand m-am suit prima oara pe scena, nu m-am ascuns dupa un personaj, ci m-am aratat lumii, asa cum sunt. Prin intermediul unui personaj. Actoria este un drum de cunoastere si de autocunoastere, nu de minciuna si ascuns. Un artist nu se ascunde, ci se dezvaluie!"

" Un artist nu e singur niciodata. Realizati ca toata viata unui artist se desfasoara in vitrina!? Lumea stie si vrea sa stie tot despre el. La teatru, eu am in sala 200-300 de oameni care se uita, se hranesc, asteapta ceva de la mine. Pe seara ma imprastii in 200 de suflete. Cum as putea fi singura? Ca dupa asta fug in lumea mea, e dreptul meu de a trai de mana cu mine, cu bucuriile mele sau intrebarile mele"

"A fost un moment de varf in cariera ta de pana acum?
O.P.: Nu exista niciun moment de varf. Acum – e singurul moment de varf al vietii mele. ACUM. INTOTDEAUNA ACUM. Si in momentele cele mai grele, viata ramane tot viata. Adica – o minune! De altfel, viata nu poate fi bagata intr-o categorie estetica. Viata nu poate fi frumoasa sau urata. Viata este. E tot ce avem. Viata e pur si simplu. Si viata ti-o faci. Viata e o suma de alegeri. Vrei o viata frumoasa? Fa-ti-o! Simplu. Nu mai gasi vinovati. Fa-ti-o! Se poate! Se poate invinge si ingenunchea si moartea, cum am spus in Jurnal. Poti alege si sa mori frumos sau urat... dar sa traiesti... depinde de fiecare."

"Am intrebat-o pe mama, la spital, in ultima zi a trecerii ei pe pamant: ce sa fac cand o sa-mi fie dor de tine? Invata-ma! S-a uitat dur la mine si mi-a spus cu ochii verzi smarald: „Pupa-ti mana!“ Si-am inteles ca in carnea mea e ea, tata, sunt toti ai mei. Am facut-o, o fac, si am tot timpul certitudinea ca toti sunt in mine: parinti, amintiri, Dumnezeu. Toti sunt inghesuiti in mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care cateodata o uit, o pierd... In mine e mare inghesuiala! Tot universul e inghesuit in mine."

"Nu te pregatesti pentru dragoste decat iubind. Si iubirea e o chestie de... exercitiu! Iar expresia „mare iubire“ in sine este o prostie. Ca si cand ar exista iubiri mici. Iubirea in sine e o minunatie. Orice fel de iubire e MARE si definitiva.V-ati indragostit vreodata „mic“?!"

"Nu am nici o pretenţie de literatură... Iaca nişte gânduri, flashuri, dureri sau bucurii. Oricum, nu e nimic spectaculos în Jurnal. Absolut nimic. Gânduri normale de om banal. Dacă căutaţi spectaculosul, vă rog să nu cumpăraţi cartea. Nu veţi găsi nici bârfe, nici aventuri picante, doar o viaţă normală. Întrebări şi dureri normale, banale. Gândiţi-vă de două ori dacă merită banii."

"Când am avut examenul de diplomă la actorie la două săptămâni după ce tata plecase puţin la Domnul, într-o sală înţesată de oameni era lângă mama, în primul rând, un scaun GOL, pentru tata. Aşa am început să exist în această meserie. De atunci, la fiecare spectacol îl simt în sală, pe umerii mei. E tot timpul prezent. Şi el, şi mama. Pe umerii mei, în sângele meu, în umbra mea lăsată de reflector. E adevărat tot ce s-a spus despre mine. Recunosc: am „pile” mari, precum vedeţi... în cer."

"Plăcerea singurătăţii din faţa unei foi albe sau a unui ecran alb nu poate fi egalată decât... rar. A fi faţă în faţă cu tine, cu slăbiciunile tale, cu limitele tale e ceva..."

„Ce este cert e că nu mai înţeleg nimic din ce trăiesc şi din ce văd în jurul meu.(...) Alt motiv ar fi că am împlinit 40 de ani şi că într-adevăr ceva fundamental s-a schimbat în mine. (...) Poate că mi-e foarte greu să trăiesc. Nu material şi cu atât mai puţin spiritual”

Într-un alt pasaj, Oana Pellea scrie despre atmosfera din târgul de la Pantelimon.
„Poezia unei ţări disperate. Sunt prea puţine tarabe. Oamenii îşi înşiră preaplinul direct pe pământ sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii în jos şi prin faţa lor trec de toate, pantofi, blănuri, piuliţe, cutii, flori de plastic, becuri, o Biblie, creioane (...) … de toate.
Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde:
„Cât vrei pe Amza Pellea?“
„Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul.
Nu zic nimic. Adaugă:
„Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“
Scot zece lei şi plec cu tata acasă.”

"Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Şi mi-a răspuns: „Da. Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine.“Din păcate, trebuie să ne luăm cu noi peste tot."
Ce odihnitor ar fi să ne despărţim din când în când de noi."

OANA PELLEA