Intr-un interviu acordat acum 2 zile ziarului EVZ, Mircea Cartarescu era pus in fata cu tablett-ul celor de la Apple: Apple iPad. Se stie ca scriitorul este gadget-addict: cine a citit vreunul dintre romanele sale si-a dat seama ca acesta nu are nimic in comun cu imaginea-cliseu a scriitorului inadaptat la progres si la evolutia tehnologica a secolului XXI: dimpotriva, Mircea Cartarescu isi trage seva creatoare dintr-un algoritm complicat bio-sufletesc personalizat secolului vitezei.
In fine, back to the get-go, back to A: APPLE. Lansarea controversatului produs a avut loc in urma cu exact 4 zile, a beneficiat de o politica de marketing extraordinara si a culminat, evident, prin prezenta legendarului Steve Jobs, numit de unii cel mai bun CEO al deceniului, dupa parerea mea, unii dintre cei mai buni ai secolului.
Nu vreau sa vorbesc despre iPad, pentru ca probabil 80% dintre cei care imi citesc blogul sunt familiarizati cu el, cu performantele sale si mai ales cu lantul amplu de polemici provocat de aparitia sa pe piata.
Am inceput articolul acesta de la un singur flash: Cartarescu afirma despre laptopuri: "Dacă nu mi-ar cenzura cei dragi impulsurile necugetate (căci, altfel, mi-aş cumpăra imediat tot ce e nou pe piaţă), mi-aş lua un iPad, just for the heck of it. L-aş folosi în primul rând pentru mail şi internet, dar şi pentru filme, muzică sau (viciul meu ruşinos) jocuri. E greu să deschizi laptopul în tren sau în avion. O tabletă e mai manevrabilă, mai mobilă."
Ai auzit?!?! Nu ca m-as ridica sa contest ceva, dar Dumnezeule, unde s-a ajuns cu comoditatea in ziua de azi? Pai care a fost motivul de baza care a generat aparitia laptopioarelor astora pe piata? Tocmai, portabilitatea, uitlitatea functionala, cum ar zice francezul, "le pret-a-porter". Si acum, cand s-a ajuns la maximul raspandirii lor electronice, sclifositii care se plimba cu avionul la fel de frecvent cum ma plimb eu la Dulcineea dupa apa si-au dat seama ca le e incomod sa manevreze un laptop intre 2 terminale la aeroport sau intre 2 sedinte...q.e.d.
In orice caz, interviul fara impulsurile mele de revolta il gasiti aici:
Cartarescu fata cu Apple iPad
Melodia - exceptionala.
Rihanna a reusit sa ma miste cum nu o credeam in stare sa o faca.
Si interpretarea e deosebita, curata, calda, dramatica, transpune perfect versurile. Fara inflorituri, plain, simple and strong.
"Russian Roulette" a fost un alt obiectiv al fixatiilor mele obsesive in ultima saptamana. Si mai mult ca sigur mi-am nnebunit colegii de palier cu ea. De parca mi-ar pasa :)
Da ce nu pot eu sa inteleg este: vi-de-o-cli-pul!!
Clar, tema e ruleta ruseasca; toata lumea stie ce presupune asta: in caz contrar, va edifica Wikipedia:
"Ruleta rusească (rusă Русская рулетка) este un joc de noroc cu potenţial mortal. Jocul descris într-o formă scurtă are loc cu un revolver în al cărui cu butoiaş de găsesc un număr mic de gloanţe. Butoiaşul revolverului este rotit la întâmplare, fără a se şti dacă în poziţia de oprire se află sau nu un glonţ pe ţeavă. Jucătorul pune ţeava revolverului la tâmpla proprie şi trage cocoşul, care după noroc va muri sau va rămâne în viaţă. Jocul se repetă până la unul din jucători va fi declanşată împuşcătura fatală. Ca reguli de joc se pot stabili mai dinainte numărul de rotiri şi de încercări.
Istoric
Prima amintire a acestui joc de hazard a fost amintit în anul 1937 în magazinul săptămânal „Collier’s” în care a apărut un articol scurt cu privire la „Russian Roulette” scris de „Georges Surdez”. Articolul descrie faptul că jocul ar fi fost practicat de soldaţii ruşi în primul război mondial, fără a exista însă dovezi. Ulterior această temă a fost preluată în câteva acţiuni fictive din diferite filme sau romane. Pe la mijlocul secolului XX sunt cunoscute câteva cazuri mortale cauzate de acest joc. Un exemplu de caz mortal petrecut la data de 17 octombrie 2004, când un poliţist francez şi-a împuşcat colegul într-un joc de ruletă rusească. Această metodă era practicată printre altele în interogarea puşcăriaşilor la Chile, în anul 1973."
Daca, din intamplare, ati mai citit si "Nostalgia" lui Cartarescu sau v-ati uitat la caraghiosul "Nemuritor" al lui Sergiu Nicolaescu sunteti mai mult decat in tema cu ce vrea sa insemne jocul asta. Si teoretic videoclipul, logic, de la asta si pleaca..
Totusi: ceva scartaie: numai eu nu reusesc sa inteleg cum se sincronizeaza cele vreo 3 planuri temporale din videoclip?
Ca sa clarific intriga, am dat un Google dupa numele regizorului videoclipului Rihannei. Si wow! am dat si peste o serie de zvonuri cum ca videoclipul ar reprezenta colateral si scenete dintr-un mini-film regizat de Anthony Mandler, caci despre el este vorba. Nu prea am reusit sa inteleg mare lucru, decat ca acest Anthony Mandler a fost crescut inca de mic la Hollywood si si-a reorientat cariera de la fotografie la regie de videoclipuri si ceva filme.
http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Mandler
Se pare ca este unul dintre numele grele ale showbiz-ului international - cum altfel ? :) Deci rusine mie ca nu am stiut cine esti, Anthony Mandler!
Dar ce ma fac cu Rihanna?
The Rebound
Am vazut si eu in sfarsit The Rebound....A fost nevoie de o presesiune de 2 saptamani si de 2 saptamani negre de sesiune ca sa am spatiu pentru un film...Si aici nu ma refer ca nu mi-am facut niciodata 2 ore libere: dar pana acum, in primele 2 ore de libertate alegeam pur si simplu sa dorm sau sa zac intr-o stare vegetativa care sa-mi amorteasca oboseala, gandurile, panica si suruburile negre din creier.
Aleg sa fac cronica unui film in postul asta, doar pentru ca asta constituie pt mine un hobby incredibil de relaxant: gen masajul si aromaterapia pentru femeile din Sex And The City.
So, to put it in a nustshell....pa-ram-pa-paaam...
Foarte special filmul asta! Amuzant, sensibil si cu un puternic substrat karmic: pare o reteta buna de film, nu? Si foarte woman-empowering asa: sa iti iei viata in propriile maini, de la 0 - sa iti depasesti frustrarile si slabiciunile induse de o casnicie sfarsita prost, care iti anula personalitatea si orice sansa de a avea o cariera - sa pui bazele unei meserii de succes pe fundamentul unor hobbyuri derulate in concediul de maternitate...unde mai pui si norocul de a intalni un tinerel sensibil de 25 de ani care sa isi doreasca sa fie un tata pentru copiii tai?! That's really something, huh?
Filmul e emotionant din perspectiva construirii unui personaj bun, un personaj pozitiv: Aram cel dedicat comunitatii, indragostit 101% sincer si ghidat in viata de o bunatate si o conduita paterna cum numai in cartile psihologiei de specialitate gasesti.
Condimentul cel mare e Catherine Zeta Jones. Am descoperit cu tristete o Catherine imbatranita, dar este f. crud, imatur si superficial din partea mea sa zic asa ceva. Mai bine las Hollywoodul sa se agite cu asta. Mai ales ca Catherine chiar stie sa joace!
Substraturile psiho-sociale ale filmului sunt constituite de drama femeii de 40 de ani care isi castiga o pozitie in societate, autoritate, insa pierde batalia cu timpul, de frumusetea si inconstienta tineretii care isi permite luxul dezorientarii si de invingerea prejudecatilor contemporane, atat de vehiculate, insa atat de prezente: se accepta si e normal un cuplu in care barbatul are 15 ani in plus fata de partenera, insa se poate ca femeia sa fie cea care are 15 ani mai mult? DA, se poate!
Enjoy!
The Diary Of Theodore Gray
Sunt zile in care totul in jurul tau nu are alta culoare decat gri. Gri. Cerul e gri, blocurile gri, strazile, mobilul, ceaiul, cafeaua, iaurtul..
Tin minte ca am invatat mai de mult, de mult de tot, la orele de Arte Plastice ca nimic in macrocosmos nu poate avea o culoare pura: nici macar o capsuna, un brad, gandacul lui Kafka sau floarea-soarelui lui Van Gogh: totul este compus din tonuri de gri, mai puternice sau nu, mai nuantate sau nu. "Intelegeti o data pentru totdeauna ca nu totul este asa cum pare si ca omul nu va avea niciodata un ochi suficient de fin incat sa faca deosebirea dintre Crayola, Tempera si un cer care, oricat v-ati dori voi contrariul, tot timpul are sa fie gri".
Ce te faci insa cand si microcosmosul, universul tau intim si personal, e de aceeasi culoare gri?
Nu am mai scris de mai bine de-o luna pe blog si nici nu stiam cand se va mai intampla asta. Azi si acum nu stiu cand va fi data viitoare. Nu neaparat ca asta ar putea constitui o pierdere pentru cineva, sau ca as fi adus cine stie ce prejudicii de proportii Google-ului.
Iar planul, planul initial, futu-i(!), de la care o lege a lui Murphy te va face tot timpul sa te abati era sa scriu cu ocazia vacantei de Craciun, apoi de Revelion, mai incolo cu ocazia sesiunii...in fine, sa scriu un post despre downshifting si despre pretentiosul concept al capitalismului francez de Fericire Interna Bruta: despre un popor care vrea sa cuantifice nivelul de optimism si de satisfactie personala si sa aseze toate acestea pe aceeasi treapta cu Produsul Intern Brut si cu deficitul bugetar. Despre una dintre putinele natiuni europene - by the way, accentul cade pe europene - al carei presedinte se ridica in picioare si declara la conferinte de presa ca nu banii sunt totul pentru cetatenii de respectiva nationalitate. Nu in ultimul rand, probabil si nivelul de trai le permite sa revolutionze teoriile economice clasice prin abordarea unei astfel de perspective.
Inca ramane o idee de suflet postul respectiv.
Now back live to GRAY!
Va propun un video realizat in urma cu aprox 8 luni de prietena mea Cami. Ea nici nu stie ca am de gand sa il postez :) Ideea e ca, in mod inexplicabil, acest videoclip are un ciudat si puternic efect terapeutic asupra mea. Si au fost cateva zile in care l-am urmarit repetat, obsesiv si oarecum narcotic - cred ca tocmai am inventat un adverb.
Anyway, let's color everything! Maybe everything will end up being gray!
My Vision from Camelia Nedelcu on Vimeo.