Timisoara in culori

Vara asta, Timisoara prinde noi culori pentru mine.
E ca o reeditare a reclamelor Orange: sunt orasul in care traiesc!
2009 brings me a new kind of summer, like a twisted rainbow..
Sunt cafelele, croissantul sau salata de fructe de la Eclipse. Sunt bucatile pre-spalate de arhitectura baroca din Unirii,sunt barfele cu fetele de la terasa, despre italieni dati cu sclipici in cap, miri si mirese care valseaza duminica in piata in centru inainte de a se trage in poza vietii lor, Zilele Timisoarei si costumele de epoca ale dansatorilor, outfituri prea excentrice, prea scumpe sau prea scurte ale anumitor prezente feminine de la terase..Sunt trezitul de la 7 dimineata ca sa ajung, pe timp de vara, la timp la scarbici. Sunt cafeaua bauta pana la ora 10:30 in birou, cu fetele, stabilirea meniului pe ziua respectiva, pe marginea oricarui subiect si a oricui, controverse, tipete si rasete. Sunt clientii care nu inteleg de ce discount si de ce avans. Sunt ora 17:59 care asteapta sa fie ora 18:00. Sunt planurile de weekend cu munte si cort. Sunt toate strazile si cladirile si copacii care imi iau fata in drum spre camin. Sunt salcami, mesteceni, mimoze si trandafiri. Sunt inca o data, ca motiv central, bulevardul Loga. Sau Eminescu. Sau strada Paris, sau Gh. Lazar ca finish-line. Sau iar, toate cladirile vechi cu gradini fabuloase, in care imi fac vise locative. Sunt tot porumbeii si copiii din Piata Operei. Sunt caldura aurie, oazele verzi ale parcurilor, culorile calde ale centrelor istorice, griul ordonat sau cu gropi al asfaltului, rozul bizar al unui arbust mimoza. Sunt Bega cea lenesa, vie, frumoasa. Sunt buchetul de flori de camp primit pe strada. Sunt amintirea celuilat buchet de flori primit pe strada. Sunt filmele vazute la ora 22 in Mall. Sunt reducerile de Iulie din care nu aleg nimic. Sunt cartea Franz si Francois pe care ma chinui de o luna sa o termin. Sunt toate planurile de revolutionare a legendei personale :) Sunt "Geniu in Marketing" care asteapta cuminte pe etajera. Sunt incercarea esuata de a deveni traducator si de gasi ceva part. Sunt acest blog. Sunt dorinta de a citi "Jurnalul" Oanei Pellea la Carturesti. Sunt zeci de alte proiecte si planuri si vise...Sunt culoarea bronzului de la bazin, cu UV-uri "bune", dupa 18:30 - pt ca numai pe astea le mai prind- si lectiile de inot. Sunt "Coco Chanel" vs "Coco avant Chanel". Sunt ce a ramas din Friends. Sunt Pufuleatza pe care o ud in fiecare dimineata. Sunt dorul de a ma reapuca de teatru. Sunt amintirea putinelor nopti in Heaven. Sunt iesiri cu anturaje cat mai variate. Sunt 60-100 de minute vorbite cu Ceza la telefon. Sunt mama, care mereu ma intelege. Sunt alte cateva prietene dandu-mi sfaturi. Sunt planul nerealizat de a merge in Grecia cu Alexandra mea. Sunt intrebarile repetate: "cand te intorci acasa?". Sunt Deea si Cosmote. Sunt optimismul, teama si curajul de a inainta pe varfuri. Sunt dorinta de a ma muta, in maxim 18 luni, la Bucuresti. Sunt milioanele de ganduri problematizante care imi circula prin cap, despre traseul incalcit al unei cariere nefixate, despre rostul, finalizarea, autenticitatea vietii personale. Sunt toate acestea traite, inglobate, temute, visate, experimentate - in TM.
Intr-adevar, sunt tot ceea ce ma inconjoara - si inca o data, din fericire, mi-am adus aminte ce face din Timisoara parte din sufletul Theodorei :) O noua perspectiva asupra orasului ma face sa ma bucur de procesul psihologic evolutiv etapizat pe parcursul ultimilor 3 ani aici... si sa ma intreb daca ultima vacanta de student va coincide cu ultima vara petrecuta vreodata in TM?

O alta Timisoara

Inca incerc sa gasesc o directie de registru stilistic pentru blogul meu: ce tip de limbaj sa adopt, cat de transparent sa fie totul: sa fiu cool, sa fiu casual.. sa fie relaxat dar eufemistic, sa fie formal...bine, avand in vedere ca, in prezent, blogul are maxim 3 cititori, poate nici n-ar trebui sa imi fac atatea griji.
Ce ma inspira: mai tot - ma inspira, in drumul spre job, cladirile vechi in stil Secession si amestecate cu neo-comunist de pe strada Paris - una dintre arterele centrale ale Timisoarei, care reuseste insa, surprinzator, sa se strecoare atat de discret prin vacarmul si blocajele de trafic din capitala asta overrated a Banatului - ma inspira blv. Eminescu si coloristica lui gri-sobolan + verde-eco, Parcul Rozelor - roz si verde si galben si portocaliu si frumos si insuficient de intretinut, Podul Michelangelo cu Bega lui obosita si incinsa, strandul Termal (cu adunatura lui de clienti jet-set, investitia colosala facuta in el, de la lebede negre si palmieri pana la pesti din plastic giganti si kitsch-kitsch-kitsch) pentru ca intr-un final sa intru in Complexul Studentesc - canicular, tineresc, sufocat de terase si fast-fooduri, acum plin de studenti straini ametiti, care vorbesc o engleza mai buna sau mai proasta, se mira si arata cu degetul spre toata expozitia Europei de Est. Complexul nu ma inspira.
Dar sa revin, in directie inversa de parcurgere, la Strada Paris, rupta direct din Piata Operei cea cu porumbei, cladiri de mijlocul sec XIX si suficata de terrrassseeeee Ajungi in 700, cu tiganeala aferenta, tarabe cu muzica ieftina, miros de birt, de mici si de zeci de muscate suspendate, atarnate n dreptul tarabei cu flori. Trec pe langa Alcatel, fac stanga pe Gh. Lazar si uite-asa, incet-incet, depasesc visul comunist al blocurilor cu 10 etaje, expozitia de Dinozauri "Nu rata! Doar pana in 10 august!", saloane-salonase de coafura, de cartier, salcami rataciti si ne-innebuniti ca in melodia lui Tudor Gheorghe, sucursale de banci la fiecare colt de trotuar, case vechi transformate fara exceptie in cabinete medicale sau de avocatura si -  - dupa intersectia blv. Cetatii cu strada Closca....ajung.
Ceza mi-a zis ca se bucura ca m-am apucat din nou de scris. Fie doar si pentru un blog :) Acum totul pare atat de natural, si mai ales firesc; mi-era dor de firesc; ca si cum nu as fi intrerupt asta de peste 5-6 ani de zile; de parca ultima oara cand am apasat o tasta in dispozitie confesiva a fost noaptea trecuta. Nu vreau sa mai insist asupra ideii ca este un adevar general valabil faptul ca nevrozatii isi prezinta ideile foarte disparat, sarind de la un subiect la altul, fara nicio conexiune aparenta intre tematicile nou abordate. Cum spuneam, nu vreau sa mai insist....blogul ma tradeaza oricum, capricios,
Ca de fiecare data, dupa o luna absenta, revederea cu o ipostaza a eu-lui e incalcita, haotica: ideile curg nebuneste si imi bombardeaza zona psiho-motorie cu precizia fluxului de electroni cu care m-au tot secat profesorii de la Electro in ultimii 3 ani. Dar macar, revederea nu mai e atat de problematizanta, derutanta, confuza. Acum totul s-a linistit, ca o apa verde-mahon-turcoaz cu microorganisme roz-coral.
Ca blv. Loga inainte de a fi stapanit de clanurile de rromi. Ca Piata Iosefin sau Traian inainte de a fi sufocate de microbul proprietarilor betivi, murdari, galagiosi. Ca Piata Maria inainte de primul tramvai al orei 5. Sau ca Piata Plevnei inainte de interviul la Swiss Solutions :) Si paralela ar putea continua, cu tot barocul frumos si degradat din Timisoara asta, care mi-a adus atatea sperante si ridicari, coborari si deznadejde, pe parcursul ultimilor 3 ani de tinerete universitara si maturizare psiho-socio-emotionala, derulati, benevol sau fortat, aici, in orasul-pilot al Zonei de Vest.

De la agonie la extaz

Daca piesele de domino construite din fetele celor dragi se clatina, sau se tocesc - tot castelul se naruie. Rezistenta castelelor de viata nu e proiectata niciodata suficient de perfect: parametrii pot avea marje de eroare mult prea mari, supraincarcarile au un caracter periculos de imprevizibil. Si da, din nefericire, problema nu este numai disparitia unei piese de domino, ci faptul ca toate piesele apropiate vor vrea, ulterior, sa se duca dupa aceasta, sa ramana pe fund si sa nu se mai ridice decat in carca altei piese.